Reunirea ca necesitate calmă

Ca să se întâmple un lucru, el trebuie să fie necesar. Inevitabil, într-un anume sens. Şi limpede, ca Tatăl Nostru. Totul începe, de altfel, după cum ar fi spus Vasile Romanciuc, de la „Tatăl nostru, care eşti în ceruri” şi până la „Tatăl meu care este în pământ”. Atunci când ascultam predicile preotului Gheorghe Armaşu (fericiți consătenii mei că au avut un asemenea părinte spiritual), încă nu înțelegeam că iau lecții de limbă română. Îmi povestea Eugen Lungu că ierarhii bisericii (moldovenești) i-au propus protoiereului să traducă Biblia… în “moldoveneşte”. Dar este traducerea românească, a lui Gala Galaction, a fost replica luminatului preot intelectual. Propunerea s-a retras, rușinoasă (apropo, azi preoții mitropoliei supuse Moscovei din ce cărți citesc?).

Nici tatăl meu, cel care azi este în pământ, nu mi-a ținut lecții de limbă română şi de istorie a românilor. Dar radioul din casa noastră (tata a fost împătimit de radiotehnică, ceasornicărie, fotografie, instrumente muzicale ş.a.) era toată ziua fixat pe unda Radio București sau Radio Iași. Seara (când credea că eu dorm) asculta Europa liberă, iar duminică dimineață (invalid de ambele picioare, mergea rar la biserică) asculta slujba, într-o limpede limbă română, transmisă de Vocea Americii. O educație românească globală. Când au apărut primele televizoare, tata a ținut cu tot dinadinsul să aibă unul, chiar dacă avea un salariu modest. Construia antene sofisticate, pe care le urcam împreună cu frații pe cel mai înalt copac din ogradă. Să „prindem” România!

Priveam „Teleenciclopedia” ascultam „Cine ştie, câştiga!”, îi cunoşteam, ca şi toți ceilalți basarabeni, pe interpreții de muzică populară, de muzică ușoară şi pe artiştii teatrului radiofonic din România. Dar toți erau pentru noi niște realități virtuale, nişte închipuiri ale noastre. Ca necesitate, altfel ne-am fi sufocat. Maria Tănase, Ioana Radu, Maria Lătărețu, Ion Dolănescu, Marcel Budală, Gică Petrescu, Margareta Pâslaru, Radu Beligan, Dem Rădulescu – se părea că sunt plăzmuiri ale imaginației noastre, de nevoie. Aşa îşi imaginează copiii lumile visate, construindu-le imaginar. Aşa inventează poveşti consolatoare părinții copiilor săraci.

Nimic excepțional, aceeași poveste, într-o formă sau alta, au trăit-o mulți basarabeni (poate cu excepția celor care erau abonați doar la nodul de radio oficial, care îi trezea în fiecare dimineață cu imnul URSS). Iar când artiştii români au trecut Prutul, în carne și oase, au ajuns deja ei, Irina Loghin şi Sofia Vicoveanca, Mirabela Dauer şi Ştefan Hruşcă, Ion Caramitru şi Horațiu Mălăele, dar şi mulți alții, să se mire nu doar de faptul că lumea îi înțelege, ci şi că îi cunoaște demult! Credeam, atunci, la primele întâlniri pe viu cu artiştii, cu colegii profesori şi scriitori, când am început să producem împreună manuale pentru şcoli, reviste literare şi să ne edităm reciproc cărțile, că unirea se va produce de la sine. Barierele de circulație nu mai trebuiau – parcă – nimănui.

Or, dacă ne amintim de prima Unire politică, cea din 1859, unul dintre obstacolele esențiale era vama. Înainte de a deveni o țară comună, a existat o mică piață comună românească, anticipând într-un anume sens modelul Uniunii Europene. Plasată între oameni care fac un lucru comun, vama sabotează. Mă sufocă această vamă ca om al scrisului, ca editor de carte şi, mai ales, ca cititor. Îi sufocă pe artişti şi pe spectatori. Îi sufocă pe oamenii care colaborează economic. E suficient ca să devină o necesitate demolarea ei?

Dacă economia noastră (unitățile economice, nu ministerul cu această etichetă în frunte) vrea să intre într-o piață europeană, or acolo se află România, atunci procesul e inevitabil. Dacă instituțiile sociale, culturale, educaționale câştigă prin asocierea cu domeniile româneşti similare, atunci împotrivirea la actul unirii e stupidă. Poate că singurii care ar regreta ar fi partidele politice şi funcționarii. Dar dacă tot vorbim de politicieni şi cinovnici ineficienți şi corupți, de ce nu i-am rezolva tocmai acum, prin optimizare?

Ah, da. Mai rămân vameșii. Putem să facem o concesie aici. Să le dăm o pensie pe viață. Ca victime ale Unirii.

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu