Restaurații de catifea (III)

Pentru demnitarul UE de azi, tendințele eurofuge sau anticentraliste, mișcările restauraționiste și nostalgiile după vechile, tradiționalele “suveranități” rămân, așadar, un mister. Școala pe care a făcut-o și experiența politică pe care a acumulat-o nu au favorizat o înțelegere nuanțată a lumii în care trăim. L-au educat să accepte diversitatea, și el o acceptă, binevoitor: drept dovadă, tonul blând și împăciuitor al “îngrijorărilor” pe care le exprimă în fața derivelor autoritariste ale unor lideri din Est. Dar nu l-au instruit să priceapă resorturile acestei diversități, cauzele ei adânci. Și nici să soluționeze conflictele pe care le declanșează.

Zestrea politică a demnitarului vest-european e modelul de dezvoltare aprobat în urma compromisului atins în anii prosperității economice între social-democrație și liberalism. La acest model se adaugă, mai curând din oportunism decât dintr-o convingere intimă, ideologemele progresiste ale momentului: de la ecologism la tirania drepturilor.

Având un asemenea profil mental, controversele și frustrările statelor postsocialiste îi par anacronice. Trecut doar prin ororile nazismului/fascismului, el nu știe ce înseamnă moștenirea sistemului totalitar comunist. Crearea imediat după război a unei comunități economice a pus capăt diferendelor și pretențiilor teritoriale în Vest. De vreme ce în Est lumea încă dezbate consecințele tratatelor de la Trianon (1920) sau de la Paris (1947). Totodată, omul politic occidental este obsedat de ideea prosperității economice, văzută ca singura garanție a păcii și stabilității. Omul politic est-european înțelege că prosperitatea, în cazul țării sale, depinde aproape în exclusivitate de politicile Occidentului. Dar și că nu vine la un preț de nimic: țara trebuie să renunțe la o parte din ceea ce îi definește suveranitatea.

Occidentul nu gândește însă nici imperialist și nici feudalist. “Vasalitatea” e pur administrativă și e concepută ca o etapă necesară de tranziție spre un spațiu economic mai omogen, fără decalajele de azi între PIB-uri și puterile de cumpărare. Parisul și Berlinul, prin vocile lor de la Bruxelles, vor un UE cât mai unit și mai pașnic, preocupat doar de creșterea economică. Pentru pace și bunăstare, aceste două capitale sunt gata să sacrifice, dacă e necesar, tot ce a definit Europa până la nașterea Comunității Europene. Orientul european este, dimpotrivă, resentimentar, pe alocuri iredentist, nemulțumit că nu poate recupera handicapurile de dezvoltare de care s-ar face de vină tot Occidentul, cel care i-a “abandonat”/“vândut”/“trădat” pe estici la Yalta.

Conflictul de abordări Bruxelles-Europa de Est, care a generat în aceasta din urmă reflexe restauraționiste, are, bineînțeles, o rațiune în sine. Dar, în același timp, nu are prea mult sens practic și, cu certitudine, nicio finalitate pozitivă. Fundamental, în ecuația Est-Vest nu poate și nici nu ar trebui să se schimbe nimic. Fondurile europene continuă să curgă pentru că, altminteri, lucrurile pot lua o întorsătură… ucraineană. Estul continuă să le absoarbă, chiar dacă liderii săi provoacă Bruxelles-ul prin ieșirile lor huliganice împotriva democrației și prin discreditarea unor valori occidentale.

Bruxelles-ul ar trebui să încerce măcar să deslușească motivele acestei baricadări a Estului în fața avântului său centralist. Pentru aceasta, e suficient să angajeze experți adevărați din Est și nu carieriști din Vest în Consiliul și în Comisia Europeană. (Un expert l-am găsit chiar eu, citind “Ungaria sub zodia lui Viktor Orban” de Asztalos Csaba Ferenc pe g4media.ro, una din cele mai cuprinzătoare și sănătoase analize ale fenomenului “restauraționist” în regiune).

Partidele de opoziție și societatea civilă din țări precum Polonia, Ungaria, Cehia, România ar trebui să facă mai mult decât au făcut până acum pentru a-i ajuta pe cetățeni să distingă oamenii politici de politicienii populiști. Nu le va fi ușor, nici în Polonia aprigului conservator Andrzej Duda, nici în Cehia condusă de clovnul rusofil Miloš Zeman, nici în Ungaria care vânează zi și noapte ONG-urile “sorosiste”.

Dar mai ales nu le va fi ușor în România, unde, deși sublime ca număr, lipsesc aproape cu desăvârșire ca faptă. Cât de slabe trebuie să fie opoziția și societatea civilă din țara-mumă dacă nu au fost în stare nici să profite, nici să canalizeze imensul protest popular de anul trecut și uriașul potențial de protest acumulat de atunci încoace? Cât de dezinteresate de propria lor menire trebuie să fie aceste partide și organizații dacă nu au fost apte să dea lovitura de grație actualei guvernări PSD? O guvernare neputincioasă și autofagă, cum rar s-a întâmplat chiar și în vitriolanții ani interbelici sau în incerții ani postrevoluționari. Cât de compromisă e acea elită a societății care nu poate articula un protest ferm împotriva unei clici de penali ce a reușit să distrugă, în numai doi ani de zile, tot ce s-a construit timp de un deceniu de integrare europeană?

 

 

 

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)