REPORTAJ // Ultimul cuptor al lui Alexei Scripnic

20150719_115456

19 iulie 2015, Hogineşti, Călăraşi. Alexei Scripnic, 85 de ani, participă ultima dată la un târg al olarilor. Foto: Victoria Popa

 

Târgul olarilor de la Hogineşti, Călăraşi, adună în fiecare an meşteri populari din mai multe localităţi ale Republicii Moldova şi chiar de peste Prut. Prin lucrările lor de argilă expuse pe tarabele de la târg, se întrec nu numai în ale meşteşugului, ci şi la preţuri. Astfel, vizitatorii bâlciului au ocazia să-şi aleagă diferite obiecte din lut ars, care valorează între câteva zeci de lei, sute şi chiar mii. Pentru cel mai în vârstă olar, Alexei Scripnic, 85 de ani, din Hogineşti, Călăraşi, acest târg de duminică, 19 iulie 2015, este ultimul. El a încins ultimul său cuptor cu o zi înainte, după şase decenii de olărit.

Ca să-şi atragă cumpărătorii la tarabele lor, meşterii populari sunt îmbrăcaţi în straie naţionale care mai de care. Aceştia şi-au etalat lucrările în cel mai inedit mod pe mesele amenajate din timp de către organizatorul târgului, Vasile Goncear. Lume multă mişună de la o masă la alta, urmărind obiectele confecţionate manual.

Vizitatorii îşi cumpără ulcioare, gavanoase pentru borş acru, vaze, ii, obiecte de podoabă. Primul olar pe care îl întâlnesc în calea mea este ceramistul Simion Stoica. Acesta îmi spune că moldovenii au început să se întoarcă la tradiţii, îşi cumpără obiecte din lut ars şi îşi decorează casele în stil naţional. Nea Simion crede că târgurile astea sunt binevenite, „doar să nu fie prea multe, căci ce e mult strică”, susţine el.

El a venit la târg cu o varietate mare de oale şi suvenire din lut ars. Originar din Işnovăţ, Criuleni, închiriază un atelier la Chişinău. Majoritatea obiectelor pe care le are pe masă sunt făcute la roata olarului. Lucrează în argilă de două decenii, cumpără materia primă de la Ungheni. Mi se destăinuie că secretul acestui meşteşug este răbdarea! Îşi desface marfa prin internet, la târguri şi „de la om la om”.

Oale din lut trecute prin lapte de vacă

Nu departe de Nea Simion, la o masă plină de oale, stă un tânăr. Aflu că e fiul meşterului popular Marcel Cucoară, care lucrează „în ceramică de-o viaţă”. Feciorul acestuia, Anatol Cucoară, care face şi el oale la roata tatălui său, îmi divulgă un secret de familie: prelucrarea oalelor cu lapte de vacă. „Vasele ţinute în lapte de vacă au o nuanţă mai închisă, chiar spre neagră, datorită lichidului alb-gălbui absorbit de argilă. În plus, laptele protejează oalele. Acesta este un secret de-al tatălui meu furat de la alţi olari”, îmi spune tânărul, adăugând că oalele respective se fac doar la comandă. Canicula alungă vizitatorii la umbră, la foişoarele unde se vând băuturi răcoritoare.

Oale perfecte

La ieşirea din târg, observ doi bărbaţi uscăţivi. Ambii sunt aşezaţi pe scaune din lemn cu faţa mai mult spre iarba verde de la picioarele lor, unde au înşirate câteva zeci de oale de diferite mărimi. Vasele lor sunt de-o culoare cafeniu deschis, fără ozoare ca ale celorlalţi, pe alocuri chiar imperfecte, observând pe ele urmele de degete care se asemănau cu nişte cârpituri din lut. Vădit bucuros că mă apropii de ei, Alexei Scripnic (85 de ani) îmi spune că este „de draga dimineaţă” la târg. Arşiţa nu-l sperie.

Este originar din Hogineşti, Călăraşi. Vine la târgul olarilor al cincilea an la rând. Oalele sale şi ale feciorului său, Dumitru, sunt amenajate pe iarbă, într-un loc mai dosit la intrarea în târg. Au fost făcute în ultima lună de zile. Îşi aşteaptă şi ei cumpărătorii care trec pe alături mânaţi de priveliştea tarabelor colorate din interiorul târgului.

„Oalele mele sunt făcute din lut natural. Am vândut cam puţine, dar mai aştept”, îmi răspunde bătrânul la întrebarea dacă a vândut ceva. Face oale de „cum s-a trezit”. „Erau mai mulţi olari prin sat când eram mai tânăr, acum sunt doar câţiva: eu, feciorul meu şi Vasile Goncear. În timpul în care am văzut lumina zilei, şcoli nu prea erau ca să învăţ. M-am apucat de meşteşugul ăsta şi o aşa am dus-o până în ziua de azi. Când am timp liber, mai fac şi acum nişte oale”, îşi povesteşte bătrânul. Între timp, mai lucrează în grădina sa, căci pământul de pe deal l-a dat „unui băiat mai tânăr într-o asociaţie”. Mai are zece ari de viţă-de-vie pe care le lucrează, „dar nu mai sunt aşa de tânăr şi puternic ca pe timpuri”.

Olarii, fără urmaşi

„Tatăl meu nu făcea oale, le aducea cu căruţa la noi în cuptor, căci aveam un cuptor mare. Aşa am deprins meşteşugul ăsta, dar de-amu…”, îşi şterge bătrânul fruntea şi continuă: „La anii ăştia, aista-i ultimul cuptor pentru mine, draga mea. Nu mai pot, mi-i greu cu vederea. Trebuie să mă operez la un ochi”, îmi mărturiseşte bătrânul olar.
Roata lui are vreo şase decenii. „E bătrână, va rămâne feciorului meu”, îmi spune nea Alexei, arătând spre bărbatul uscăţiv de alături. Alăturându-se discuţiei noastre, feciorul lui Alexei Scripnic îmi spune că face oale la roata sa de vreo două decenii. Mecanizator de profesie, a furat olăritul de la tatăl său. Îşi vând marfa de acasă sau la pieţi. O oală de-a lor costă între 30 şi 50 de lei. „Ultimul cuptor l-au aprins cu o zi înainte de festival”, susţine Dumitru Scripnic.

Au un cuptor cu o capacitate de 200 de oale, pe care îl încing la 1000 de grade, dar înainte de asta oalele trebuie să se usuce. Iau lutul de la lutăria satului. Dumitru Scripnic nu are cui să-i transmită meseria de olar, deşi are doi băieţi. „Ei nu vor să se ocupe. Nu-i pot obliga”, susţine hogineşteanul.