REPORTAJ // Tristeţea Bucuriei

Satul Bucuria era odinioară o localitate prosperă. Era unica localitate rurală care dispunea de încălzire centralizată, toate drumurile era asfaltate

Satul Bucuria era odinioară o localitate prosperă. Era unica localitate rurală care dispunea de încălzire centralizată, toate drumurile era asfaltate

Satul Bucuria, raionul Cahul, era odinioară unica localitate rurală din RSSM, care dispunea de încălzire centralizată, acum însă nu poate aduna copii pentru a forma o clasă

Satul Bucuria era odinioară o localitate prosperă. Era unica localitate rurală care dispunea de încălzire centralizată, toate drumurile erau asfaltate. Satul era în creştere, dispunea de o fabrică de vinuri care asigura în mare parte locuitorii cu locuri de muncă şi pământurile nu zăceau pârloagă.

Acum Bucuria are doar câteva sute de oameni, iar singurele edificii care mai funcționează sunt grădinița, școala și primăria. În mare, oamenii de aici lucrează în Rusia. Au lăsat în urmă sute de gospodării năpădite de buruieni. În regiunea industrială e linişte apăsătoare, fabrica nu mai funcţionează de ani buni, nici pământurile în jurul satului nu prea sunt lucrate.

Fisuri în bastionul cunoştinţelor

La gimnaziul din sat, o namilă de clădire cu trei etaje, învaţă numai 45 de elevi. Construită în cele mai bune tradiții sovietice, fără a ține cont de numărul de locuitori din sat, chiar și pe timpuri clădirea nu a fost utilizată la capacitatea deplină. Şcoala are 19 angajaţi dintre care 11 profesori. Din cauza numărului mic de elevi, instituţia se confruntă cu un deficit bugetar enorm, iar condițiile lasă mult de dorit.

Pentru ca şcoala să funcţioneze, statul ar trebui să cheltuie aproximativ 1 milion de lei, adică aproape 20 de mii de lei per elev. Şi aceasta în condițiile în care în celelalte școli din Republica Moldova pentru un elev se alocă de trei ori mai puțin. Până anul trecut, școala era una mixtă, aici studiau și 20 de copii rusofoni. De la 1 septembrie 2013, aceștia învață în gimnaziul din satul Moscovei, fiind transportați zilnic cu un microbuz arendat de primărie. Copiii care au rămas la Bucuria sunt nevoiți să se mulțumească cu condiții care lasă mult de dorit. Din cauza acoperişului vechi, când plouă afară plouă şi înăuntru. În sălile de clasă și pe coridoare persistă mirosul de mucegai. Copiii riscă să-și zdrelească gleznele în porţiunile de podea rupte în timp ce se deplasează spre sala de sport. Aici, pândesc două găuri negre în tavan, rămăşiţe ale sistemului de ventilare.

Condițiile proaste însă nu sunt singura problemă a instituției, aceasta confruntîndu-se și cu un deficit de cadre didactice. Astfel, un profesor predă informatica, matematica și fizica, iar un altul – educația fizică, educația tehnologică și geografia.

Din cauza numărului mic de elevi, lipsesc clasele I, VI, VII. Potrivit directorului instituției, în 2015, în clasa I ar urma să vină 15 elevi. Cea mai mică clasă din școală – clasa II – are patru elevi, trei fete și un băiat, iar în cea mai numeroasă învață doar 12 elevi.

855000 de lei constituie valoarea deficitului bugetar pe care îl înregistrează cele opt şcoli mici din raionul Cahul, potrivit datelor Ministerului Educaţiei

În total, în Republica Moldova sunt 270 de instituţii şcolare mici, școli primare cu mai puţin de 40 de elevi şi gimnazii cu până la 90 de elevi

 

La limita sărăciei

În sala de informatică sunt trei computere, dintre care doar două funcționează. De conectare la internet, nici pomină. La fel de deplorabilă e și situaţia privind dotarea laboratoarelor de chimie, fizică şi a sălii de sport. Chiar dacă nu le pot asigura elevilor condiții pentru o instruire de calitate, administrația școlii se ambiționează să mențină instituția cu orice preț. Directoarea Ana Hajdău ne spune că recurge și la metode mai puțin tradiționale ca să facă rost de bani. „Am dus nişte fier vechi. Ne-au cam amăgit, ne-au dat doar 1 leu şi 20 de bani pentru un kg. Dar ne-a ajuns să cumpărăm hârtie şi alte produse de birotică”.

Toți profesorii spun că școala trebuie să existe, deși sunt conștienți că numărul de copii e extrem de mic, iar condițiile sunt sub orice nivel. Tot căutând soluții pentru a spori numărul de copii, administrația a decis să transfere într-o aripă a gimnaziului și grădinița din sat, chiar dacă aceasta dispune și acum de o clădire destul de bună.

În acest scop, consiliul raional a alocat 120 de mii de lei. Mai au nevoie de vreo 50 de mii de lei ca să finiseze reparatia. „Acolo se încălzeau cu sobe, aici se vor încălzi cu gaz”, argumentează directoarea. Au fost instalate uşi şi geamuri termopan, cu toate acestea, în sălile viitoarei grădiniţe pătrunde mirosul înţepător de igrasie care persistă în toată clădirea.

„Să plec sau să rămân”

Până şi copiii încep să mintă în „nobilul” scop de a păstra deschisă şcoala din sat. O tânără dintre cei şapte elevi care absolvesc clasa a noua ne spune că li s-au creat toate condiţiile pentru a învăţa bine, iar în sala de informatică au computere conectate la internet, fapt dezminţit mai târziu de directoare. Ion Granici, profesor de geografie şi unicul bărbat angajat în şcoală, lucrează la Bucuria de 23 de ani.

La finele fiecărei primăveri, îşi face planuri să meargă la muncă peste hotare, dar la sfârşitul verii se simte din nou atras de pragul şcolii şi astfel n-a mai plecat niciodată nicăieri.

„La început, Bucuria chiar era o oază de bucurie. În 1991, când am venit aici, era un flux mare de copii. Oamenii lucrau în trei ture la fabrica de vinuri. Localitatea era plină de viaţă. Apoi fabrica a falimentat, lumea a început să plece, se nasc tot mai puţini copiii. Se întâmplă să nu avem clasa întâi. De vină sunt autorităţile care nu asigură oamenii cu locuri de muncă”, spune profesorul.

Profesoară din România

La Bucuria o întâlnim şi pe Rodica Perciun, o tânără profesoară originară din localitatea Traian, judeţul Teleorman, România. Rodica a absolvit Facultatea de Teologie şi Litere a Universităţii din Bucureşti. A făcut masterul la aceeaşi universitate, în cadrul facultăţii de istorie, specializarea studii medievale. Intenţionează să facă şi doctoratul în domeniul istoriei ori literaturii. Căsătorită cu Oleg, un tânăr originar din Sărata Galbenă, Cimişlia, Rodica l-a urmat în R. Moldova.

„Îl urmez chiar dacă se duce şi în Africa”, spune în glumă tânăra. Predă la Liceul din Trifeştii Noi şi Gimnaziul din Bucuria. Deşi e specializată în teologie și istorie, tânăra a fost acceptată să predea tocmai trei discipline la gimnaziu: fizica, matematica și informatica.

„În România n-am lucrat, dar şcoala în care am învăţat nu avea chiar atât de puţini copii. Sunt avantaje şi dezavantaje. Cu puţini copii dacă vrei să diversifici lecţia e greu, poţi aplica puţine metode pedagogice, dar în clase cu 30 de elevi dezavantajul e că nu poţi acorda atenţie maximă fiecăruia dintre ei”, consideră profesoara.

Cea mai mică clasă din Bucuria la care predă e cu patru copii, cea mai mare are nouă elevi. „Dacă se va pune accentul pe economie, gimnaziul nu are viitor”, conchide tânăra. În România i s-a propus un loc de muncă la catedră, dar a refuzat, în dorinţa de a-şi urma soţul. „În general, nu-mi plac oraşele mari. Am crescut la sat şi nu mi-a fost greu să mă acomodez. A fost un pic mai greu cu limba rusă, deoarece în satul vecin sunt mulţi ruşi şi a trebuit să o învăţ şi eu. Nu există însă mare deosebire între ceea ce am văzut acasă şi ce văd aici”, a mai spus ea.

The following two tabs change content below.