REPORTAJ // Slobozia Mare între basm și realitate

Lacul Beleu, la orizont

A curs multă apă pe Prut până m-am hotărât să merg la Slobozia Mare, un sat unde am mai fost o singură dată, în copilărie, descoperind acolo o lume de basm. De data asta, am pornit la drum împreună cu nepoțica Teodora, am vrut să-i arăt locurile mele natale, văile și dealurile de la Sud, cele de pe traseul Leova–Cahul și, totodată, să-i răspund la o întrebare pe care mi-o pune adesea: „Bunica, unde-i Prutul, e departe?”. Nu-i departe.

Valentina Carastan: „Întotdeauna suntem bucuroși de oaspeți”

Am ales ca punct de destinație Slobozia Mare, fiindcă Prutul acolo, aproape de vărsare, e mai spectaculos. Și localitatea e vie, cu drumuri asfaltate, case tradiționale și moderne, evenimentele culturale se întâmplă frecvent, este și tineret, nu se pleacă masiv din sat. Am evitat, intenționat, satele depopulate unde cauți cu lumânarea un copil.

E necesar să menționez că Valentina Carastan, primar de Slobozia Mare, după doar câteva mesaje de pe facebook, ne-a organizat o prezentare a cărții pentru copii „Caruselul primăverii” (coautori, subsemnata și Teodora) la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, precum și excursii prin sat, în rezervația Prutul de Jos.

Pe malul Prutului, la Slobozia Mare

Slobozia Mare a fost afectată de migrație, dar nu în proporții apocaliptice. Numărul populației a scăzut dramatic, de la peste 8000 la circa 6000, potrivit recensământului din 2004. Pe cei rămași îi ține acasă nu doar dragostea de patrie, dar și activitatea intensă a administrației publice locale. Astfel, după cum ne informează Valentina Carastan, aflată la al doilea mandat în postul de primar, au fost construite, în ultimii ani, 30 kilometri de apeduct și instalate 5 turnuri noi pentru apă potabilă, au fost reparate străzile Ștefan cel Mare și Sportivilor, e în derulare un amplu proiect de iluminare stradală.

De asemenea, s-au efectuat reparații la Casa de cultură, la cele două grădinițe din localitate, la liceu și gimnaziu, la Școala de muzică, a fost schimbat acoperișul Muzeului de Istorie și Etnografie, s-au făcut lucrări de renovare la stadion, a fost reparat trotuarul de pe strada centrală care se numește Ulița Mare. În prezent este amenajat un parc, cu donații de la consăteni, mai ales de la cei plecați peste hotare.

„Eu nu am vrut să plec din sat, dar dacă am rămas, mi-am zis că trebuie să scăpăm de glod, să ne facem o viață demnă, interesantă aici, acasă”, mărturisește Valentina Carastan, domnia sa vorbind, la fel ca și toți consătenii, o frumoasă limbă românească, autentică, fără cusur. În vocea primăriței simțim fermitate, bucurie, mândrie pentru cele realizate.

Lecții de dans la Casa de cultură, sediu al ansamblului „Vatra horelor”.

„Caruselul primăverii” a ajuns la Slobozia Mare

La Slobozia Mare se muncește mult, dar nu numai în unități administrative, economice, medicale, nu numai în grădini, vii și livezi, ci și pe scenele din sat, cea mai mare fiind a Casei de cultură, cu o capacitate de 1000 (!) de locuri. Clădirea, cred, e și monument de arhitectură, impresionează tavanul pictat în stilul templelor romane, coloanele înalte, albe, sala în formă de amfiteatru. Aici susțin concerte mulți interpreți din R. Moldova și România, se desfășoară concursuri, sărbători folclorice. Casa de cultură e și sediul principal al vestitului ansamblu de cântece și dansuri populare „Vatra horelor”, condus de Nicolae Arbuz. Înființat în 1973, ansamblul a pregătit generații de muzicieni, dansatori, participă la festivaluri naționale și internaționale de pe ambele maluri ale Prutului, câștigând premii și trofee.

Cartea „Caruselul primăverii”, prezentată la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Slobozia Mare.

Talentele nu sunt greu de găsit la Slobozia Mare, satul are adânci rădăcini spirituale și artistice, copiilor li se cultivă din familie, dar mai cu seamă la școală, respectul pentru carte, pentru cultură.  Am remarcat, din primele momente ale întâlnirii de la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”, că avem în față în public inteligent, curios, de o cumințenie aparte. Atenți, blânzi, îngăduitori, elevii au ascultat poeziile din cartea „Caruselul primăverii” apărută la Editura Prut, ne-au privit cu ochi încrezători, ne-au recitat și ei versuri, ne-au pus întrebări, ne-au povestit despre cele mai frumoase locuri din sat: ulițele cu trandafiri, dealurile cu oi și miei, toloacele, potecile spre casele bunicilor, șesul nisipos, valea care duce spre lacul Beleu și spre Prut. O fetiță ca un înger ne-a spus că pentru ea, cel mai frumos loc e biblioteca, răspuns pentru care am aplaudat-o cu toții.

Pornind de la poezia „Satul de păsări” recitată de Teodora, i-am întrebat pe micii ascultători, ce păsări trăiesc în Slobozia Mare. Răspunsurile au venit îndată: rândunica, privighetoarea, cucul, vrabia, corbul, grangurul, vulturul, cocostârcul, gâsca, rața sălbatică, lișița, lebăda și… pelicanul. „Mergeți la Beleu, poate vedeți pelicanii”, ne-au sfătuit copiii, dar pentru noi era mai important că îi văzusem pe ei, căci anume ei reprezintă viitorul Sloboziei Mari. Le mulțumim profesorilor Adriana Belalî-Chiciuc (director adjunct pe instruire), Albina Nicula, Nadejda Covaci, Lucia Sterlea, Eugenia Stănilă, Tatiana Covalgiu, bibliotecarei Maia Chiciuc, pentru calda primire.

Cerul se oglindește în Beleu și Prut

Cu pelicani sau fără, lacul Beleu te cheamă de departe să cobori spre apele lui întinse ce se contopesc cu cerul. În Beleu se întâlnesc peste 20 de specii de pești, inclusiv plătica-de-Dunăre, bibanul-soare, țigănușul-bătrân, crapul, șalăul, văduvița ș.a. Între lunile mai și iulie, înfloresc nuferii galbeni și albi, pe apă plutesc țigănuși negri, egrete albe, în stufării își face cuib lebedele, cocostârcii, berzele. Recunoaștem, nu am zărit nici urmă de pelican, dar numai cei care se duc cu barca spre centrul lacului îi pot vedea. Noi ne-am plimbat pe mal, fiind conduși apoi spre una din gârlele Prutului, cu apă limpede scânteind printre sălcii uriașe.

Ghid prin acest sector al rezervației Prutul de Jos ne-a fost Petru Saghin, muzician de profesie, țambalagiu în ansamblul „Vatra horelor”  din Slobozia Mare. De pe o colină abruptă, el ne-a arătat locul unde Prutul cotește maiestuos spre Dunăre.

Splendoarea naturii te copleșește, nu am fi putut să admirăm însă peisajul cu deplină bucurie dacă ar fi fost împânzit de hârtii, sticle de plastic, gunoaie, așa cum se întâmplă în multe „colțuri de rai” din republică. Oamenii din Sloboiza Mare, îndemnați de primăriță, au strâns toate gunoaiele. Coborând spre Beleu și mai la vale, pe malul râului, e curat lună. Pentru curățenia aceasta, slobozenii merită toate cuvintele de laudă și chiar plecăciuni din partea noastră.

Ecaterina Pană: „Lumea îmi spune mama Catița”

Ceea ce am scris mai sus nu e decât o primă impresie despre sat. Ca să te apropii de sufletul Sloboziei Mari, trebuie să mergi la Muzeul de Istorie și Etnografie (director, Gheorghe Plăcintă), să vezi măcar o parte din cele 11 mii de exponate, unele din perioada preistorică, să citești cărțile despre localitate, scrierile poetei Călina Trifan sau ale altor autori născuți aici. Și mai e nevoie să stai de vorbă cu oamenii, ei păstrează istoria vie a satului.

Valentina Carastan, primar de Slobozia Mare, a renovat mai multe drumuri din sat.

Am avut noroc să fim găzduiți de Ecaterina Pană, născută Bratu, păstrătoare a unor neprețuite comori: păretare, covoare, fețe de masă, prosoape, fețe de pernă, haine țărănești din pânză albă ca zăpada, toate țesute, brodate, croșetate de mâna ei. „Mă cheamă Ecaterina, dar lumea îmi spune mama Catița. Nu pot să stau degeaba nici un minut. În tinerețe lucram la colhoz. Ne duceau în câmp și ne lăsau acolo o săptămână. La amiază îngropam sapele și legam un șal de cozile lor, femeile dormeau la umbră, se odihneau, iar eu brodam. Și acasă, tot cu lâna, cu războiul de țesut, cu brodatul, cu împletitul, cu gospodăria, cu ogorul”, ne istorisește mama Catița, poftindu-ne în casa construită de ea și soțul său, împodobită ca de sărbătoare.

În casa-muzeu a mamei Catița

Apoi ne chemă să vedem și casa socrilor ei, răposați demult, o casă luminoasă, cu coloane albastre de piatră, toată mobila e păstrată de la începutul secolului trecut. Ne mai arătă și bucătăria cu „băgeacul” specific zonei, o încăpere minusculă unde se pregătea mâncarea, aburul și fumul ieșind direct printr-un horn larg – se vede cerul când te uiți în sus. O colecție de străchini și linguri e tot aici, un cuptor mare și un cuptoraș, o plită unsă cu lut, netezită până la perfecțiune. Beciul e dat cu var, curat, măturat, are scară de lemn, pentru a coborî și a scoate butoaiele, putem gusta vin de zaibăr, dacă dorim.

„Am avut o soartă grea, tare mult m-am necăjit, câteodată mă puneam și plângeam, plângeam, gândind că o să mor. Da’ nu mori de plâns. Copiii mei sunt departe, în Rusia, bărbatul mi-a murit, de optsprezece ani sunt singură”, zice mama Catița, apoi ne recită niște versuri glumețe de bobotează, mai trebăluiește un pic, se oprește, ne cântă un cântec bisericesc și încă unul, despre mamă, știe multe cântece, colinde, poezii, dar nu apucăm să le ascultăm pe toate. Plecăm cu speranța că ne vom întoarce. Mama Catița ne va primi, cu fața numai zâmbet, cu mâinile întinse spre noi, de parcă ar vrea să ne ia în brațe. Nu stați acasă, mergeți vara asta la Slobozia Mare, e un sat real, cu aer de poveste, și nici măcar nu e la capătul pământului.

Irina Nechit