REPORTAJ // Sârma care mai desparte cele două maluri româneşti

Au trăit o viaţă pe malul Prutului, dar nu şi-au spălat măcar o dată picioarele în apele lui

Cu prilejul recensământului, am mers într-un sat de pe malul Prutului să vedem cum se numesc oamenii acestor locuri şi cum îşi numesc limba pe care o vorbesc. Deşi credeam din toată fiinţa mea că aici se vorbeşte româneşte, aici trăiesc români, mare mi-a fost dezamăgirea să constat că sârma ghimpată a fost scoasă de la Prut, însă nu şi din mintea victimelor ei.

Am ajuns odată cu ploaia la Hănăsenii Noi, Leova. Am luat-o pe un drum de ţară, din partea satului vechi, ridicat chiar pe malul Prutului. Drumul rău, spălat de ape, căsuţele bătrâneşti părăginite trădează sărăcia. O căsuţă mică şi drăguţă, care pare părăsită, mă face să mă apropii să o fotografiez. În curte, lângă un cuptor de vară, într-un lighean din cele mari din fier, stăpâna casei spală o cămaşa bărbătească.

Niciodată nu şi-au spălat picioarele în Prut

Încearcă să se ridice de pe scaun, mânată de ploaie, picioarele n-o mai slujesc. Curioasă de oaspeţii care îi deschid poarta, uită de ea. Ne întâmpină cu bunăvoinţă, dornică parcă de oameni. E cam pustie mahalaua, şi ea, în afară de moşneag, care acum e plecat la câmp să vadă dacă au răsărit păpuşoii, nu prea are cu cine să mai schimbe o vorbă. Bătrâna Maria ne cheamă să ne ascundem de ploaie. Pe prispa casei, ne povesteşte de nevoile bătrâneţii şi sărăcia prin care trec.

Apare şi moş Vasile. Au răsărit păpuşoii, şi fasolea, îi spune soţiei. Singur îşi lucrează pământul, deşi abia se mai mişcă şi el. Depănând firul vieţii amândoi, rămânem surprinşi să aflăm că au trăit o viaţă pe malul Prutului, dar nu şi-au spălat măcar o dată picioarele în apele lui. „Păi cum, ne răspunde el, dacă toată viaţa am trăit cu sârma ghimpată aici, imediat suna alarma şi te luau soldaţii!” Ne spune că a lucrat toată viaţa cioban. „Prin 1983, pe când păşteam turma pe malul râului, un băietan a tăiat sârma ghimpată şi a încercat să fugă dincolo, peste Prut. L-au prins repede, cu câinii, se ascundea pe nişte uscături adunate sub mal.”

Ciobanul nu a fost martor, păştea turma mult mai departe de cele întâmplate. Grănicerii ruşi l-au reţinut şi pe el, căpitanul, care era moldovean, l-a luat la întrebări. Îl suspecta că era în cârdăşie cu infractorul. A venit şi a doua zi la el acasă să-l interogheze. A tras mare frică atunci. Familia Bujeniţă, ambii ajunşi la 75 de ani, s-au declarat moldoveni la recensământ şi că vorbesc limba „moldovenească”. „D-apoi ei nu ştiu ce suntem?”, se întreabă femeia.

Moldoveni şi pe malul Prutului

Şi cum ploaia înaintează, am zis să ajungem mai întâi la Prut, să facem nişte poze, ca să nu ne împotmolim dacă se înmoaie pământul. Case părăsite împrejur. Pe ici-colo se zăreşte câte un semn de viaţă. Noroiul nu ne mai permite să înaintăm.

La ultima căsuţă de pe drum sau, altfel spus, prima de pe malul râului, ne oprim. Căsuţa veche mai bine de un veac de om are grădina până aproape de apele Prutului. Din curte, peste apele care separă cele două maluri, se vede o turmă de oi.

Stăpâna casei, Leonora Postu, care a moştenit casa de la bunica sa, ne spune de ce sunt părăsite celelalte case. „Gospodăriile au fost strămutate pe deal din cauza inundaţiilor ce veneau de la staţia de apă prost construită pe timpurile sovietice, deasupra acestei mahalale. Noi şi cei câţiva care am rămas aici urma să fim strămutaţi deasupra şoselei cu alt val, dar n-am mai apucat să primim case noi.” Ne invită în casă. În jurul unei măsuţe s-au îngrămădit, alungaţi de ploaie, bărbatul şi două sătence care au ajutat-o la prăşit grădina. Se bucură mult când le spunem de la ce ziar suntem. Şi stăpâna, şi Maria Hodoroabă ne spun că sunt cititori fideli de ani buni ai ziarului nostru. Drept dovadă ne   arată ziarele atârnate pe perete deasupra cuptorului la care fac mâncare. O duc greu cu traiul, n-au ajuns încă la pensie, au noroc de pământul care îi hrăneşte. Aşa că toată ziua trag sapa. „Politicienii îşi aduc aminte de noi numai înainte de alegeri, atunci toţi ne vizitează”.

Ne spun că, înainte de ultimele alegeri, Filat le-a adus săpun şi orez în sat. L-au votat însă pe Lupu. Nu „au treabă” cu românii de peste Prut. Sunt câţiva români însuraţi în sat, după Podul de flori. Preotul este din România, bunicii lor au mai avut pe careva din rude căsătoriţi dincolo, dar n-au comunicat cu ei niciodată, nu se cunosc. În fiecare zi de sărbătoare şi dimineţile aud clopotele bisericii de la Vetrişoaia, sat românesc de peste râu, muzică, aud ciobanii de peste râu înjurând oile. Asta este toată legătura cu cei de dincolo.

Scoaterea sârmei ghimpate nu le-a schimbat cu nimic viaţa, atât doar că nu le mai trebuie permis ca să-şi adape animalele în râu. Toţi mesenii din această casă se consideră şi s-au declarat moldoveni la recensământ, iar limba moldovenească au declarat-o ca limbă maternă, chiar dacă le înţeleg înjurăturile ciobanilor de peste Prut.

„Coboară Doamne pe pământ”

Când ploaia se mai opreşte, hotărâm să urcăm mai sus, în sat, unde se zăresc şi case mai noi. Pe un drum, un bătrân urmăreşte nişte copii care se întorc de la şcoală. Ne oprim să mai vorbim şi cu el. Din ogradă, iese şi fiica lui Tudor Gheltoşanu. Femeia, în vârstă de 42 de ani, spune că a locuit mai mulţi ani în Ucraina, s-a întors de vreo patru ani în R. Moldova. Acesta e motivul pentru care nu a ajuns niciodată la Prut. Când era mică, era hotarul cu sârma ghimpată pe mal, iar de când s-a scos, n-a fost la râu, chiar dacă acesta este la vreo câteva sute de metri de casă. Vorbeşte „moldoveneşte” şi se consideră „moldoveancă”. „De ce să ne trădăm noi limba noastră moldovenească?”, mă întreabă femeia.

Aşa cum bătrânul aude rău, ne duce la mătuşa ei, care îi este vecină, de 94 de ani, să ne spună mai multe. Mătuşa Manea, cea mai bătrână femeie din sat, se bucură şi ea de oaspeţi. La această vârstă, bătrâna mai are puteri să mai ungă casa cu lut, să mai vopsească brâiele ei în negru. Ne povesteşte multe, pe alocuri cam confuz. „Noi am mâncat pâine cu românii, ştim cine sunt, îs răi”, dar nu ne poate argumenta de ce. Îşi aduce aminte de război şi ne spune şi versuri: „În pădure la Vetrişoaia, veneau gloanţele ca ploaia”. De la români trece brusc la ruşi, tot în versuri: „Coboară Doamne pe pământ şi vezi ruşii ce-au făcut, numai carne şi ciolane, de le arde sfântul soare”. E „moldoveancă” şi ea, şi fiul ei, care ni se alătură discuţiei mai târziu, şi moş Tudor Gheltoşanu.

Ne îndreptăm spre biserică să-l găsim pe părinte care, spun oamenii, vine de peste Prut. Aşa cum biserica e încuiată, batem la poarta de vizavi. Iese o femeie, se prezintă Galina Gheltoşanu. E nora lui Tudor Gheltoşanu. O coincidenţă. Ne spune că părintele face naveta, nu e de găsit. O întreb şi pe ea în ce limbă vorbeşte, ce naţionalitate a declarat la recensământ. Tot e „moldoveancă” şi tot vorbeşte„moldoveneşte”.

Şi-atunci, o mai întreb cum de îl înţelege pe părinte? Şi ea, surprinsă de întrebare, exclamă: „Da cum, dacă vorbim aceeaşi limbă!”.