REPORTAJ // Lumânările aprinse ale Greciei

Au rămas ambii să ardă de vii între pereții casei, care i-au găzduit o viață și care s-au transformat, în doar câteva ore, în mormântul lor comun

Ne pregăteam să părăsim Atena luni, ziua când focul deja înghițea pădurile din împrejurimi, iar noi mai credeam, coborând de pe Acropolis spre legendarul port Pireas, că din cauza căldurii se aprinsese încă o uzină, ca în noaptea precedentă, când cerul capitalei se pomeni împânzit de fumul emis de arderea unei uzine de lumânări (ironie a sorții – să ardă uzina ca o lumânare!). Dimineața, nu mai era zare de fum și ne întrebam, împreună cu soțul, la micul dejun, dacă nu cumva am visat.

  • Au lucrat bine pompierii, constată soțul, răsfoind noutățile capitalei.

Înainte ca cineva să bănuiască năpasta ce se apropia de noi toți, primele semne au început să apară în jurul orei 14:00, chiar în inima Atenei (focul era la 50 km depărtare). Ieșeam dintr-o gură de metrou, discutând aprins cu soțul, despre marmura lunecoasă din Acropolis, pe care cădeau turiștii, ca pe gheață, julindu-și genunchii. Țin minte exact momentul când am amuțit amândoi, expulzați de escalator afară, sub un cer acoperit de un nor uriaș de fum, amestecat cu lumină roșie.

Toți se opreau, ca și noi, cu ochii spre cer. Pentru o clipă crezusem că ne-am pomenit în plină eclipsă de soare. Cerul se întunecă brusc, acoperit de o pânză deasă de nori gri-roșietici, din faldurile cărora, din când în când, răzbătea ochiul sângeriu al soarelui.

  • Ca în tablourile cu apocalipsa, încercam să glumim, amăgindu-ne presimțirile.

Atena rămase brusc fără soare. Aerul deveni greu, lipicios, încins. Totul respira a amenințare. Oamenii filmau, fotografiau, se conectau la rețele de socializare și surse de informare, căutând să înțeleagă ce se întâmplă. Cu atât mai mult cu cât schimbarea cerului se petrecu într-un răstimp foarte scurt: cât ai traversa o stație de metrou.

Tragedia pe care o poartă în sine focul este viteza. În miezul unei zile caniculare focul se declanșează și se propagă extrem de repede. Iar complicele principal al acestei urgii este vântul. Luni, 23 iulie, vântul era atât de puternic, încât, pentru a face fotografii în Acropolis, trebuia să mă sprijin de piloni.

Mai aveam de petrecut câteva ore la Atena, timp în care programasem să spălăm mașina de insectele adunate după o călătorie de 3500 km (din șapte țări diferite), urmând s-o încărcăm curată pe feribot, pentru destinația finală – insula Chios. Am mers să ne întâlnim cu unul dintre prietenii soțului din Atena, care era și proprietarul unei spălătorii auto. Țin minte cum, într-un moment, se opri brusc, în toiul discuției, ca un om care aude ceva ce nu aud alții, și rosti îngândurat:

  • Nu-mi place vântul ăsta. Sper să nu aveți peripeții pe mare. De regulă, e un vânt care aduce furtuni și alte neplăceri.

Ca să schimb vorba, am arătat cu mâna spre o motocicletă nou-nouță, parcată la intrarea spălătoriei și am zis că-mi place mult. Era a lui.

Atunci, încă nimeni dintre noi nu știa că, peste două ore, motocicleta nouă va căra din foc animale cu blana pârlită de flăcări.

Iar noi eram deja în larg, urmărind îngroziți, pe toate ecranele feribotului, alături de alte mii de călători, flăcările ce carbonizau destine și nimeni nu mai putea face nimic, decât să privească toată oroarea, cu belșug de amănunte.

80 de morţi, până acum, aproape 200 de răniţi şi cam tot atâtea persoane dispărute. Cele mai grave incendii din ultimul deceniu au lăsat regiuni întregi din Grecia ca după război. Din aer, amploarea distrugerilor îţi taie răsuflarea. Străzi altădată pline de viaţă, cu restaurante şi terase, arată acum ca nişte uriaşe cimitire. Doar într-un oraş, au ars o mie de case şi peste 300 de maşini. În multe autoturisme încă sunt trupurile celor care nu s-au putut salva.

Mulți se întreabă în fața ecranelor tactile cum e posibil așa ceva, în era tehnologiilor avansate. E dramatic de simplu, pentru că e nevoie doar de doi factori: o scânteie și un vânt prielnic. Nimeni nu poate opri ravagiul acestui duet infernal. Natura își are legile sale, iar noi vom rămâne mereu mici și neputincioși în fața provocărilor ei, doar dacă nu ne apucăm să tăiem toate pădurile, ca să fim siguri că nu are ce arde.

Incendiile sunt frecvente pe insula unde îmi petrec vacanțele de vară. Chios este una dintre insulele grecești cu cele mai mari riscuri de incendii, fiind acoperită de păduri de conifere, ce se inflamează tot atât de iute cât o cutie cu chibrituri. Autoritățile locale sunt extrem de vigilente și, probabil, cele mai echipate din toată Grecia, având în dotare elicoptere și avioane, special pentru genul ăsta de intervenții, mai ales în zonele unde se cultivă unica specie de arbori din lume – mastica, sursa de câștig a insulei. Așadar, e vorba de un teren extrem de supravegheat. Și totuși…

Incendiile continuă să se întâmple. În fiecare vară. În ciuda tuturor invențiilor și intervențiilor. Pentru că focul e mai iute și mai ager decât orice ar putea născoci omul, în miezul unei zile de vară, după o scânteie și un vânt fatal.

Focul rămâne totuși neputincios în fața unui singur lucru. El nu poate opri curajul oamenilor care-și riscă viața pentru a salva alte vieți amenințate de flăcări. Oamenii ăștia nu există doar în legende, în cărți cu desene frumoase despre eroi și semizei, ei trăiesc în Grecia și ei nu sunt nici măcar pompieri. Eu i-am întâlnit, am vorbit cu ei și mi-am luat rămas bun de la ei, fără să bănuiesc de ce gesturi mărețe sunt capabili.

Orice tragedie de proporții, în afară de oroare, durere și lacrimi, conține și părți luminoase (în ciuda ironiei legate de foc). Ele scot în vileag gesturi de mare omenie, pe care le întâlnești, de regulă, în cărți și filme. Datorită rețelelor de comunicare, azi, aceste istorii ajung mai repede la noi, chiar dacă mai târziu decât focul. Din câteva zeci de mărturisiri legate de incendii, una m-a răvășit în nod special. E povestea unui cuplu de bătrânei, surprinși de foc în căsuța lor. Bătrânul era țintuit la pat și nu putea părăsi locuința. Când au venit vecinii cu o mașină să-i scoată din casă, bătrânul refuză categoric să plece, îndemnând-o pe nevastă-sa să se salveze. Dar și ea refuză salvarea. Au rămas ambii să ardă de vii între pereții casei, care i-au găzduit o viață și care s-au transformat, în doar câteva ore, în mormântul lor comun.

Lilia Calancea, scriitoare, Atena, Grecia

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău

Ultimele articole de Jurnal de Chișinău (vezi toate)