REPORTAJ // La Boșernița tineretul este plecat, iar cel care a mai rămas bea mult pentru că nu are de lucru

Conform statisticii oficiale, în orașul Rezina, cu cele trei suburbii – Boșernița, Ciorna, Stohnaia, locuiesc circa 15 mii de locuitori. În realitate, sunt mult mai puțini pentru că sunt plecați la munci peste hotare. Din discuțiile cu locuitorii aflăm că circa jumătate din populație este plecată. Într-o scară cu 15 apartamente doar cinci sunt locuite, iar în alta – şapte.  Lumea pleacă pentru că nu rezistă la prețurile exorbitante în comparație cu lefurile mici, îmi spun trecătorii întâlniți pe strada principală a orașului.

Victoria Popa

Luni, 4 septembrie 2017, ora 15.00. Mă aflu pe strada principală a urbei, 27 august 1991, lângă clădirea primăriei. Observ curățenia de pe drum, coșurile de gunoi goale, partea pietonală pavată, chiar dacă pavajul este imperfect și cu denivelări. Încerc să discut cu fiecare om întâlnit pe stradă ca să aflu cu ce greutăți și bucurii se confruntă toamna. Primele persoane evită să vorbească, motivează că se grăbesc.

 „M-aș duce și eu peste hotare să îngrijesc de vreo babă”

Prima interlocutoare este Svetlana Crijanovschi (55 de ani). Îi dau binețe și o întreb cum se descurcă și ce griji o frământă. La auzul întrebării, emoționată, femeia respiră adânc, ochii imediat i se umplu cu lacrimi, îmi spune: „Tare necăjiți mai suntem. Lemnele de foc sunt scumpe, 650-700 pentru un cub adus acasă. Îmi trebuie vreo 4 cubi doar ca să încălzim aerul. Trebuie să-i cumpărăm. Salariul meu este de 1200 de lei, lucrez infirmieră de patru ani la Centrul de Sănătate Publică Rezina. Muncă fizică multă, dar salariul e de nimic. Trăiesc la Boșernița, 8 km distanță de la Rezina, drumul într-o direcție este 8 lei. Soțul este invalid de gradul II și are o pensie de invaliditate de 1800 de lei. Trăim numai în greutăți și nevoi. Avem nepoți, am vrea să-i susținem și pe ei cu ceva, dar nu avem cum. Nu-mi pot permite să cumpăr ceva nepoților nou, măcar vreo pereche de pantaloni. Chiar vă spun sincer, merg la „gumanitarcă” (second hand) și aștept, caut ca să-i iau o pereche de pantaloni nepotului, pe care dau 100 de lei, pentru că cei noi, la magazine sau la piață, costă 200-300 și nu am cum să-i cumpăr. Rechizitele-s scumpe, un rucsac e 300 de lei, tare-tare greu mai trăim”.

Între timp, lacrimile curg pe obrajii îmbujoraţi. Femeia își frământă mâinile, șterge lacrimile și-mi spune că vrea să scrie o plângere la Centrul Național de Sănătate Publică ca „să mă jelui de salariul mic pentru munca pe care o fac. Să-i întreb dacă ei se pot descurca cu 1200 de lei pe lună! Nu știu cât vom rezista. M-aș duce și eu peste hotare să îngrijesc de vreo babă, dar nu-mi pot lăsa bărbatul, e bolnav, după ictus. El nu poate lucra. Eu fac totul și în gospodărie”.

Zice că dacă ar avea 2500 de lei lunar, ar mai rezista, pentru că acum dă tot salariul pentru serviciile comunale”, spune ea.

A lucrat muncitoare la depozitul central al uzinei de ciment din Rezina, dar a fost concediată și, „dacă ai 45 de ani, nu te mai ia nimeni la muncă. Am venit aici la un salariu mic, ca să am o pensie,”, susține Crijanovschi.

„Economisim vara ca să trăim iarna”

De la ea aflu că la Boșernița tineretul este plecat, iar cel care a mai rămas bea mult pentru că nu are de lucru. „N-avem nici școală, nici grădiniță în sat, niciun magazin. Feciorul este plecat în Franța la muncă. Degrabă vrea să-și ia și familia. Fiica şi nepoții încă sunt aici”.

Mă despart de ea la oficiul poștal și în întâmpinarea mea vine o altă femeie, care are vreo 60 de ani. Grăbită, îmi spune că nu are timp de discuții, pentru că merge la bancă. Încerc să întrețin conversația mergând alături de ea, în pas alert.

Se prezintă Raisa. A lucrat toată viața contabilă și are o pensie de circa 3500 de lei. „Parcă nu-i mică pensia, dar nici nu-i mare, în comparație cu cheltuielile. Ne încălzim cu gaz, și lunar, în sezonul rece, plătim câte 2500 de lei. Pensia merge mai mult pentru achitarea serviciilor comunale. Economisim vara ca să trăim iarna. Copiii sunt mari, stau la casele lor, se descurcă, totuși e greu. La Rezina, cine are de lucru mai trăiește, chiar dacă cu greu, dar, dacă nu are de lucru, e foarte greu. Oamenii pleacă peste hotare în căutarea unui trai mai bun”. Se scuză și traversează strada.

Oameni puțini pe stradă. Unde și unde, câte un grup de adolescenți cu căști în urechi sau cu telefonul în mână, butonează. Mă apropii de un bărbat de vârstă pensionară, pe care-l văd pe o bancă. Îl salut. Bărbatul de naționalitate rusă îmi spune că nu vrea să fie înregistrat și nici să spună ce a lucrat. „Pensia îmi permite să trăiesc decent. Am circa 7 mii de lei. Majoritatea au pensii mici și nu vreau să stârnesc invidie. Prietenii, rudele de la țară au pensii până la 1000 de lei. Acolo nu au gaz, doar ca să încarci o butelie cu gaz trebuie să scoți din buzunar 400 de lei. Despre ce trai poate fi vorba!? Oamenii de-abia rezistă, e sărăcie, tinerii fug din sate. Locuiesc într-un bloc cu cinci etaje. În scara noastră sunt 15 apartamente, doar cinci sunt locuite, celelalte zece sunt goale. Și așa-i în tot orașul”. Dă din mână, se scuză și aprinde o țigară.

„Nu aștept eu pensia lor, că mor de foame!”

„Mă numește Maria”, îmi spune într-o limbă românească stâlcită o altă interlocutoare întâlnită pe strada centrală a Rezinei. Are 54 de ani și nu este angajată, dar lucrează ocazional. Are doar 15 ani în cartea de muncă, îmi spune ea amestecând cuvinte ruseşti şi româneşti.

„Nu aștept eu pensia lor, că mor de foame. Mă pot angaja, dar salariul este de 1000 de lei. Cum să trăiești? Fac reparații în apartamente, case. Ce adun vara, cheltuim iarna, iaca așa trăim. Soțul e în aceeași situație, iar copiii sunt plecați peste hotare”, îmi spune ea. Se scuză că întârzie la o înmormântare.

Lângă un magazin alimentar mă întâlnesc cu Valentin, după cum se prezintă. Este pensionar și lucrează lăcătuș la gospodăria de gaz Rezina. Se întoarce de la muncă, e ora 16.35. Îl întreb dacă salariul pe care-l ridică lunar îi ajunge pentru trai.

„Încet, dar ne descurcăm, așa cum este leafa acum, pentru că mai mare nu avem de unde. Salariul îmi ajunge pentru servicii comunale și oleacă pentru pâine”. Ezită să spună suma pe care o primește lunar.

„Lucrează și soția, și eu, chiar dacă suntem ambii la pensie. Așa e viața. Copiii sunt mari, căsătoriți, cu familiile și nevoile lor. Avem multe rude plecate peste hotare. Chiar și din blocul unde locuiesc. Pleacă lumea și mai rău e că unii nu vor să se întoarcă”, susține bărbatul. Îl întreb cât i-ar trebui unui cuplu de vârsta lor ca să trăiască decent. „Vreo 7-8 mii lunar ar trebui să fie un salariu.”

De mulți ani n-a fost nici la mare, nici la sanatoriu. „După independență am fost o dată la mare, în Ucraina, la insistența copiilor.” De la el aflu că la Rezina sunt trei licee și vreo patru grădinițe. Următorii trei trecători de pe strada 27 august 1991 din Rezina evită să discute cu presa.

„Și dacă vorbesc, se va schimba ceva?”

Marina, 28 de ani, spune că la Rezina nu este rău de trăit, dacă ai un salariu. Ea este cusătoreasă, lucrează la o secţie de confecţii din oraș. Are un copil de patru ani, merge la grădiniță, soțul este sudor, lucrează ocazional. „Am un salariu de 3-4 mii de lei, depinde cum lucrezi, dacă faci planul”. Îmi spune că niciodată nu a fost la mare de când s-a căsătorit, nu-și permite.

Următoarea pe care o întâlnesc este o profesoară de limba română, care predă la Liceul Teoretic „Olimp”. Spune că este greu cu salariul de azi. „Nu știu de ce la Rezina prețurile la piață sunt mai mari ca peste tot. Salariul nostru acoperă doar facturile pentru serviciile comunale. Soțul e invalid de câțiva ani și ne descurcăm cu greu. Am două fete, sunt la Chișinău, lucrează”. Profesoara spune că nu-și amintește când a fost ultima data la odihnă.

În fața Palatului raional de cultură, un bătrân stă pe o bancă. Mă apropii, îl salut, mă prezint, din start îmi spune că nu vrea să vorbească. Ursuz, mă apostrofează sprijinindu-se de bastonul său: „Și dacă vorbesc, se va schimba ceva?”.