Reportaj // „Dumnezeu îmi da putere!”

Vasile Julepa, din satul Burlăneşti, raionul Edineţ, s-a adăpostit în timpul foametei din 1947 în peştera Borta Dedelui

Vasile şi Claudia Julepa, din satul Burlăneşti, raionul Edineţ, au trăit 64 de ani împreună. Ani grei trecuţi prin foame şi sărăcie neînchipuită. Îşi aduc şi acum aminte cum dezgropau câinii morţii în timpul foamei, iar oamenii nu aveau puteri nici să-i alunge. „Cine acum n-a mulţumi pentru viaţă nu-ncape în împărăţia cerului”, spune femeia.

Moş Vasile grăbeşte pasul, coboară şi ridică iute panta abruptă şi împădurită ca un tânăr de 15 ani, vocea îi vibrează. Simt cum emoţiile îl copleşesc pe măsură ce ne apropiem de „Borta Dedelui”, cum îi spun oamenii locului peşterii de pe malul Racovăţului, în care mai bine de 40 de mii de ani în urmă se adăposteau strămoşii noştri. Ajunşi în peştera ascunsă de pădure, se roteşte agitat şi o scrutează, tot repetând: „Aici mă ascundeam în 47!”

Peştera îi era casă

În 1947, Vasile Julepa, născut în s. Burlăneşti, Edineţ, avea 15 ani. Sleit de puteri din cauza foametei, nu avea energia de a urca panta atât de iute ca acum, la cei 83 de ani ai săi. Zilele, colinda dealurile şi pădurea în căutarea merelor pădureţe şi a urzicii, mai lucra cu ziua la cei mai avuţi, pentru „un boţ de mămăligă ori o bucată de macuh” (şrot), iar nopţile, se retrăgea în această vatră de frica oamenilor înnebuniţi de foame.

Deşi avea familie şi casă părintească, nu îndrăznea să-i calce pragul. Erau săraci şi înainte de foamete, spune bătrânul, „atunci când mama vitregă răsturna mămăliga la atâtea suflete pe masă, boarea nu ajungea în pod”. Fraţi drepţi de mamă erau cinci, cu ceilalţi, numărau 11 copii. „Atunci când ruşii ne-au măturat toată pâinea din pod („dar care ruşi?”, se corectează moş Vasile, „erau oameni din sat”), ne-au lăsat numai 10 kg de făină de secară”. Colac peste pupăză, în 47, mama vitregă i-a părăsit. „A venit într-o zi o maşină şi i-a strâns pe toţi ruşii din sat. A plecat şi ea cu acea maşină la Moscova, la lucru”, povesteşte bătrânul. Fraţii mai mari s-au împrăştiat din cuibul părintesc, surorile însă au rămas cu tatăl care, în scurt timp, şi-a pierdut minţile de foame.

„Tata mă căuta prin tot satul, îmi era frică de el. Într-o zi, veneam cu vaca lui Gheorghe Cureţchi, pe care m-am înţeles să i-o pasc, iar el în schimb să-mi dea de mâncare şi să mă adăpostească. Tata mi-a ieşit înainte. Am întins mâna să-i dau o bucată de mămăligă pe care o aveam în traistă, el – haţ! M-a prins de mână şi m-a dus acasă, într-un sarai, mi-a legat mâinile şi picioarele c-o funie”. Cât tata era plecat nu se ştie unde, s-a rugat de o soră să-l dezlege, acesteia însă i-a fost frică de părinte, „nu te dezleg, i-a spus, c-o să vină şi-o să mă ucidă pe mine”. S-a smuncit nici nu mai ştie cum, dar a reuşit să se dezlege din laţ. A sărit cu tot cu fereastră afară, îşi aminteşte. Îi era frică să nu-l mănânce, că multe se mai întâmplau pe-atunci. Nu mult după asta, au murit de foame toate cele cinci surori şi tata. El a scăpat datorită acelui om, care i-a încredinţat vaca s-o pască.

Vasile nu s-a mai întors atunci acasă, „nici la moartea lui n-am venit”, spune. Nu l-a putut ierta. Îi pomeneşte de bine pe oamenii care l-au ajutat în acele momente când umbla flămând pe drumuri, timpul însă nu i-a vindecat rănile sufleteşti provocate de alţi săteni. Îşi aminteşte cum a păscut pentru ultima oară vaca. Trebuia s-o ţină de funie pe pământul proprietarului, dar cum nu avea puteri s-o sprijine, a legat vita de nişte răchită. La un moment dat s-a pomenit cu proprietarul răchitei, Vasile Condurache, care l-a înşfăcat şi l-a trântit la pământ ca pe o piatră. Apoi s-a urcat cu picioarele pe el. A zăcut aşa poate vreo oră, poate mai mult, până şi-a revenit. Vaca a fugit acasă, la stăpân, el însă de frică nu s-a mai dus după ea, s-a retras din nou în peşteră.

S-a întors acasă mai târziu. Unul din fraţii care a rămas în viaţă se însurase şi locuia în casa părintească. Nu a trăit mult cu ei, fiindcă cumnata l-a pus să se însoare, să nu-i spele şi cămăşile lui.

Însurătoarea

S-a însurat Vasile la 18 ani, cu o copilă mai mică cu cinci ani. „Nici ţâţe nu aveam, îmi spune în şoaptă mătuşa Claudia. Ştiam eu ce-i măritatul? Cerea de mâncare de la mine. Ce fel de mâncare dacă aşteptam şi eu să mă hrănească cineva?!”.

Claudia a rămas orfană de tată la patru ani. „Când au venit în sat telegramele, urla tot satul, şi femei, şi câini, şi copii. Eram mică, dar ţin bine minte cum urla satul atunci. Aproape în fiecare familie nu s-a întors de la război fie soţul, fie feciorul. Nu s-a mai întors nici tata”. Rămasă cu mama, au dus ani grei de sărăcie. Pe timpul foametei, mâncau frunze de tot felul, mama lucra cu ziua pentru o bucată de pâine ori o oală de lapte.

Vasile i-a bătut la poartă cu însurătoarea după ce mama Claudiei a fost condamnată la şase ani de puşcărie, pentru că a furat o poală de spice. Îşi aduc aminte amândoi acum cât de copilă era. „Veneam de la lucru, spune moş Vasile, mă angajasem hamal, şi căutam de mâncare. De unde mâncare dacă nici Clava nu era acasă? Când o căutam, era cu fetele la o scârtă de paie, se legănau cu ţolul, spune râzând astăzi bărbatul, nici nu mă gândeam atunci ce gospodină o să iasă din ea”. Aşa s-a tot legănat Claudia până pe la 16 ani, când i-a ieşit mama din puşcărie, amnistiată după moartea lui Stalin. Între timp, s-a mai maturizat şi ea, a învăţat să facă şi mâncare.

Au muncit o viaţă luptând cu sărăcia

Astăzi, Vasile şi Claudia Julepa au o gospodărie mare şi îngrijită, copii şi nepoţi de la care nu cer ajutor, ci îi ajută ei cu tot ce pot. De sărbători, femeia „înfundă cuptorul” aşa cum se obişnuieşte la Burlăneşti. O oală mare de sarmale, una de cartofi cu costiţă afumată şi ceaunul mare cu „babă”, sunt deliciul nurorilor şi al nepoţilor. „Îmi spun de fiecare dată să nu mai dau la cuptor că n-or să mănânce, cică se îngraşă! Dar când se aşază la masă, îşi ling degetele şi mai iau şi-acasă”, spune bucuroasă femeia. Au luptat o jumătate de viaţă singuri cu sărăcia, nimeni nu le-a dat un capăt de aţă, spun ei. „Eram atât de săraci că nimeni din mahala nu vorbea cu mine”, tot repetă printre altele pe care mi le povesteşte bătrâna. „Aduceam apă de la izvor într-o oală spartă. Casa ne era acoperită cu paie, când venea furtuna de la Feteşti, le zbura de ploua ca afară. Două traiste goale şi umple-le dacă ai cu ce! După război şi după foame, nimeni nu se uita la tine, fiecare lupta cu sărăcia lui”.

În viaţa ei, mătuşa Claudia, de când a înţeles că sărăcia se învinge prin multă muncă, a dormit doar câte patru ore pe noapte, „Dumnezeu îmi da putere”, spune ea. Avea copii, avea „normă la colhoz”, ţinea câte două vaci, buhai, câţiva porci şi multe păsări. Nopţile cocea pâine ca să le ajungă pentru mai multe zile şi făcea de-ale gurii pentru familie. Dimineaţa, îi hrănea pe toţi, lua sapa şi pleca la câmp. La amiază, se întorcea de la câţiva kilometri depărtare de sat ca să-şi adape vitele şi să-şi hrănească odraslele. Îmi arată prin gospodărie câte numai n-a învăţat să le facă la viaţa ei, şi cuptorul pentru pâine şi l-a construit singură după placul ei, a ţesut şi la covoare de au cu ce se făli nurorile, cu casa mare împodobită naţional, grădina cu de toate, curtea plină de flori.

„Acum zice lumea că-i greu de trăit, Doamne fereşte de păcatele pe care le fac! Pupaţi pământul, mămunii, şi mulţumiţi lui Dumnezeu, că tare bine se trăieşte acum !”, spune mătuşa Claudia.

The following two tabs change content below.