„Relaţia mea cu literatura din stânga Prutului a fost o experienţă fondatoare”

Interviu cu Tudorel Urian, critic literar, România

 

Stimate domnule Tudorel Urian, despre ce vorbesc oamenii care vă înconjoară? Pomenesc uneori și de Basarabia?

 

Întrebarea dumneavoastră este destul de delicată. „Corect politic” ar fi să spun că în discuțiile cu oamenii din jurul meu Basarabia este unul din subiectele care ocupă capul de afiș. Ar trebui să fiu cel puțin ipocrit, ba mai rău, mincinos, dacă aș afirma asta. Trăiesc într-o Românie foarte complicată (economic și politic), iar asta îmi ocupă tot timpul. Despre Basarabia  vorbim de fiecare dată când acolo se întâmplă ceva cu adevărat important. Avem o poziție clară în privința Basarabiei, din punct de vedere politic, credem în destinul ei european, o privim de fiecare dată cu simpatie atunci când se ivește ocazia, dar, sincer vorbind, nu este un subiect foarte des abordat în discuțiile cotidiene.

 

V-ați născut și ați făcut Facultatea de Filologie (română-franceză) la Timișoara. Erau basarabeni la Timișoara?

Eu am terminat facultatea în 1984. Aveam o colegă din Banatul sârbesc, vreo câteva colege din RDG, dar nu-mi amintesc să fi fost cineva din Basarabia. Mai auzeam despre câte vreun om mai în vârstă din Timișoara că e originar din Basarabia, dar era perfect integrat în viața orașului. Timișoara este unul dintre cele mai cosmopolite orașe din România. Printre prietenii mei de joacă din copilărie erau unguri, nemți, evrei, cehi, ţigani. Niciodată nu m-am întrebat dacă există ceva care ne diferențiază. Până la urmă, am aflat-o singur: prăjiturile. Când mergeam la zilele de naștere ale vreunuia dintre noi, aveam impresia că prăjiturile făcute de mama sa (în tradiția ungurească, nemțească, evreiască etc.) erau mai bune decât ale mamelor noastre. Știu că biata mamă trebuia să le dea telefon mamelor prietenilor mei să le întrebe ce prăjitură am mâncat la ei și să-i dea rețeta. A fost prima mea lecție de diversitate culturală.

 

– Ca redactor-șef al revistelor „Cuvântul” și „Curierul românesc” (publicație editată de ICR pentru românii din afara țării) ați contactat cu oameni de cultură basarabeni?

 

Îmi amintesc și astăzi cu multă emoție de o zi de la începutul anului 1990, când în redacția revistei „Cuvântul” a venit regizorul Emil Loteanu. Abia ieșiți din comunism (ultimii ani de comunism au însemnat pentru noi o cruntă izolare culturală), îl vedeam pe Emil Loteanu ca pe un gigant al cinematografiei. Emoția pe care am simțit-o atunci, dând mâna cu el, este comparabilă cu cea avută două decenii mai târziu, când l-am cunoscut pe Francis Ford Coppola. Am mai avut marea onoare să îl cunosc pe regizorul și actorul Ion Ungureanu. Un monument de înțelepciune și bun-simț. Am avut privilegiul să lucrăm împreună la Fundația Culturală Română. Sper că acum e bine și mi-ar face o imensă plăcere să îl revăd. În anii din urmă, relațiile mele cu oameni de cultură din Republica Moldova s-au întețit și mă bucur că astăzi îmi sunt prieteni Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Prini, Emilian Galaicu-Păun, Vitalie Ciobanu. La Chișinău am mai fost o singură dată, în 2005, cu Mircea Dinescu și Ioan Simuț. Cu acea ocazie, am cunoscut o bună parte dintre scriitorii importanți din Republica Moldova, în frunte cu academicianul Mihai Cimpoi.

 

Faptul că ați coordonat două antologii de proză scurtă basarabeană din secolul XX, scoase de editurile „Arc” și „Știința”, v-a schimbat oarecum modul de a recepta literatura română din R. Moldova?

 

Vă răspund tot fără ipocrizie. În momentul în care am scris postfața la antologia de proză scurtă am descoperit și am înțeles un anumit specific, pe filon tradițional, al prozei din Republica Moldova. Până atunci, citisem oarecum la întâmplare cărți, fără a acorda o atenție prea mare climatului literar în cadrul căruia autorii lor se formaseră și evoluaseră. Aș putea spune că relația mea cu literatura de dincolo de Prut a fost o experiență fondatoare.

 

– Ați ținut mai mulți ani o rubrică la revista „România literară”, publicând și cronici la cărți din Republica Moldova. Cum ajungeau cărțile autorilor de peste Prut la Dvs.? Cum selectați volumele despre care ați scris?

 

Eu am trăit într-o veșnică criză de timp. În perioada în care aveam rubrica săptămânală de la „România literară” am fost, în paralel, consilier al miniștrilor culturii Mona Muscă și Adrian Iorgulescu, iar ulterior al europarlamentarului Daniel Funeriu. Vă dați seama că nu prea aveam timp de colindat prin librării. Pe de altă parte, la „România literară”, unde mergeam o dată pe săptămână să-mi corectez articolul, primeam săptămânal cel puțin zece cărți de la diverși autori. Din acestea îmi selectam cartea cea mai interesantă despre care scriam în săptămâna următoare. Toți scriitorii despre care am scris, inclusiv cei din Republica Moldova, s-au aflat la capătul unei selecții foarte riguroase.

 

Plecarea de la „România literară” a fost o dramă pentru Dvs.?

 

Nu! Doamne ferește! Altele sunt dramele! Am înțeles că Nicolae Manolescu a vrut să întinerească revista și pentru asta a trebuit să se debaraseze de niște oameni ca mine şi Daniel Cristea-Enache, Pavel Șușară, Alex Ștefănescu (el a revenit între timp). În cei şapte ani cât am scris săptămânal, am citit tone de maculatură. Scăpând de această corvoadă, mi-am regăsit gustul marilor lecturi. De când nu mai scriu la „România literară” citesc aproape numai cărți străine, cumpărate pe Amazon, după ce mă informez în prealabil lecturând recenziile din „Le Magazine Littéraire” și „Le Nouvel Observateur”.

 

Spuneți într-un interviu că autorii îi îmbolnăvesc de nervi pe criticii literari. Cum luptați cu veleitarii?

 

Acum îmi e mult mai ușor. Le spun că nu mai scriu la „România literară” și scap repede. Eventual, dacă insistă, le spun că nu mai scriu deloc. Când nu mai ești criticul „României literare” presiunea nu mai e aceeași. Ca metodă generală, este bine însă să le spui adevărul din prima clipă. În fond, este mai bine să te știe cinic și lipsit de menajamente decât să se simtă încurajați să te manipuleze. Eu, a priori, puteam să le par multora victima perfectă.

 

V-a apărut în 2010 volumul „Viețile lui Alexandru Paleologu” (editura „Vremea”). Ce au de învățat diplomații, politicienii români de la Alexandru Paleologu?

 

În primul rând, să nu încerce să-l imite. O face uneori fiul său, cu rezultate comice. Să fie ei înşiși, să gândească fiecare situație cu mintea lor și să-și spună răspicat punctul de vedere. Din păcate, politicienii români își stabilesc mai întâi poziția față de o anumită situație creată, de cele mai multe ori fără nicio legătură cu binele comun, și apoi nu fac decât să caute argumente pentru a justifica acea poziție. Într-o lume normală, procesul ar trebui să fie exact invers. Ca atitudine generală, le-aș recomanda un îndemn al lui Talleyrand, pe care mi l-a spus odată Alexandru Paleologu și pe care l-am repetat tuturor colegilor din ministerele în care am lucrat: „Surtout, messieurs, pas de zèle”. Excesul de zel a stat la baza multor nenorociri în istoria omenirii.

 

Invitația Uniunii Scriitorilor din R. Moldova de a veni la Chișinău pe 30 august 2012 v-a luat prin surprindere? Malul stâng al Prutului vă pare scufundat în ceață?

 

Cele trei zile petrecute la Chișinău în 2005 mi-au lăsat o impresie excelentă. Mă întorc aici cu speranța revederii unor oameni care îmi sunt foarte dragi și cu dorința de a vedea felul în care a progresat orașul în cei șapte ani de când nu l-am văzut!

 

A dialogat Irina Nechit

The following two tabs change content below.
Irina Nechit

Irina Nechit

Irina Nechit

Ultimele articole de Irina Nechit (vezi toate)