Regretele lui Vlad afemeiatul

E convins că, de-ar fi să mai trăiască o viaţă, n-ar mai repeta scenariul

 

         Mergea la sanatoriu în fiecare an. Nu era bolnav. Avea nevoie să-şi reîmprospăteze forţele, căci femeile îi luau multă energie. S-ar mai duce şi în prezent, dar nu poate. „Toată viaţa n-am stat un minut în loc şi nu am avut nicio boală. Acum, la 55 de ani, dintr-odată, s-au agăţat toate bolile de mine”, spune dus pe gânduri Vlad Croitoru, ţintuit la pat de aproape un an.

 

Stă culcat într-un pat larg, având fereastra deasupra capului, astfel ca razele dimineţii să-l poată saluta la fiecare început de zi. E singur în frumoasa casă a părinţilor răposaţi şi n-are cine să-i spună „Bună dimineaţa!” sau să-i aducă o cană de apă atunci când gura îi arde de sete. Nu-i vorbă, îi deschide uşa lucrătorul social şi mai vine din când în când  câte un vecin, dar nopţile şi dimineţile e mereu singur.

 

„Am preferat să mă distrez în cluburi,

să număr partidele de sex”

 

         Vlad s-a născut într-o familie de buni gospodari. A fost unicul copil la părinţi, răsfăţat şi alintat cu toate bunătăţile de pe lume. Când s-a făcut  flăcău, a devenit răsfăţatul fetelor. Chipeş, carismatic, frumos ca un actor, era cuceritor de inimi încă de pe când învăţa la facultate. Prin patul lui au trecut cele mai frumoase fete din Universitate. Instalat apoi în funcţie de director la o agenţie din oraşul natal îşi permitea să schimbe foarte uşor femeile din viaţa lui. A fugit mereu de o relaţie stabilă, nu a dorit niciodată să facă un cuplu, să-şi asume responsabilităţi.

 

Când îl implorau părinţii să se însoare, rugându-l să se facă şi el gospodar în rând cu lumea, să le aducă vreun nepot spre mângâiere, Vlad le răspundea: „Ce-mi trebuie nevastă? Cicăleală, nervi, nimic bun. Am studiat mult psihologia feminină şi nu-mi doresc să fiu sub călcâiul unei femei”. Rolul de Casanova, de sex simbol al oraşului îl făcea mândru. Vorbea frumos, flirta cu femeile, dar era nesincer cu ele. A privit la orice relaţie cu o femeie ca la un joc neserios, neştiind să preţuiască încrederea lor.

 

„N-am iubit niciodată cu adevărat”

 

         Nu era cel mai bogat, dar nici sărac nu era. Îi plăcea să atragă femeile, să întreţină relaţii amoroase, apoi să le părăsească. A trăit din plăcerea de a vedea cum se topesc femeile după el, cum plâng pe umărul lui, având o părere foarte proastă despre ele.

 

Vlad se destăinuie: „Ele iubeau, eu mă jucam. Nu m-au atras femeile cu personalitate puternică, ci femeile frumoase. Prin patul meu au trecut femei incredibil de frumoase. Mă opream cu maşina la orice fustă, făceam complimente uneia, mă întorceam şi o curtam pe alta. Nu-mi mai aduc aminte numele tuturor femeilor cu care am ajuns în aşternut. Am preferat să mă distrez în cluburi, dansând dezlănţuit, să număr partidele de sex prin hoteluri şi în sânul naturii, dar n-am iubit niciodată cu adevărat. O sunam, o invitam la restaurant sau în altă parte atât cât eram interesat de ea, apoi o părăseam şi plecam la alta fără să-mi pese că era îndrăgostită de mine.”

 

Dar, după cum se ştie, tot răul aşteaptă binele şi tot binele aşteaptă răul. A venit timpul când lucrurile nu au mai putut continua în acelaşi fel. Vlad s-a îmbolnăvit şi a capitulat în faţa băuturii şi femeilor. A stat câteva luni la spital. Două luni l-au ţinut medicii sub observaţie, tot schimbându-i tratamentele. A acceptat operaţia la ficat. Spera să-şi recapete sănătatea, să se întoarcă acasă, să petreacă din nou clipe plăcute în compania femeilor. Însă drumul plăcerilor se terminase. În locul lor a venit patul durerii în care stă, aşa cum vă spuneam, de aproape un an.

 

 

„M-am jucat cu dragostea

şi acum Dumnezeu mă pedepseşte”

        

         Plin de boli şi regrete că nu şi-a trăit viaţa într-un mod normal, îmi spuse: „Vai de capul meu! Nici duşmanii să nu ajungă zilele mele! De ce nu m-am oprit la timp? De ce nu m-am mulţumit cu cea mai frumoasă femeie pe care am posedat-o? Aş fi putut să mi-o fac soţie şi să duc şi eu o viaţă liniştită cu ea. Am călcat peste lacrimi, peste mesaje zguduitoare de iubire. M-am jucat cu dragostea şi acum Dumnezeu mă pedepseşte. Nu ştiu cât o să-mi mai lungească Domnul chinurile. Abia acum am înţeles că omul, până la urmă, e pierdut fără familie, fără copii. Dacă aş avea acum o soţie alături sau un copil, nu mi-ar fi atât de greu. Regret că le-am făcut pe multe femei să sufere şi acum am ajuns să sufăr eu mai cumplit ca toate. Unica licărire de bucurie în zilele şi nopţile mele de chinuri sunt amintirile despre părinţi. Mă doare că nu i-am fericit cu un nepoţel măcar…”.

 

A suspinat şi ochii i s-au umplut de lacrimi. L-am mai întrebat de ce n-a încercat să se schimbe când era deja destul de copt şi înţelegea destul de bine că toate în lumea asta au un rost: „Momente favorabile de a lega o căsnicie mi s-au oferit cu nemiluita. Cred că nu m-am putut schimba pentru că nu am iubit cu adevărat. Dacă aş fi fost şi eu îndrăgostit nebuneşte de vreo femeie, cum era şi ea de mine, aş fi mers pe acelaşi drum cu ea. Dar am jucat mereu teatru şi rău îmi pare acum. Îi cream impresia femeii cu care mă întreţineam că e unica, e cea mai frumoasă şi mai scumpă, acesta fiind doar un joc. Am ignorat toate femeile care m-au dorit de soţ. Mă lăsam pe moment electrizat de atingerea buzelor lor. Le prindeam în braţe învins tot de nişte emoţii de moment şi trăiam doar plăcerea sexuală. Nimic mai mult. Dar toate acestea nu sunt suficiente pentru a obţine fericirea spirituală, lucrul cel mai important de care are nevoie omul în viaţă.”

 

„Abia acum am înţeles că omul e pierdut fără familie, fără copii”

 

Lângă candela cu flacăra tremurândă stă chipul Maicii Domnului. Sus, pe perete, câteva poze: părinţii în straie de mire şi mireasă, el micuţ împreună cu părinţii şi el singur, la 30 de ani. Din frumuseţea de odinioară n-a mai rămas nimic. De atâta durere carnea s-a subţiat pe trupul lui. Slab şi prăpădit stă întins pe pat cu ochii mari aţintiţi spre fereastră, gemând din vreme în vreme de durere. Mâinile mari şi ciolănoase, care au îmbrăţişat atâtea femei, îi atârnă neputincioase. Ţi se rupe inima când îl auzi cum suspină. Buzele vinete îi tremură. Nopţile i se par cât un an.

 

Nu poate dormi, abia dacă aţipeşte câteva sferturi de oră, dar şi acelea cu întreruperi. A ajuns un biet suflet amărât şi singur. Niciuna din mulţimea de femei cu care a avut o aventură nu vine să-l îngrijească. Niciuna din pipiţele din cluburile de noapte nu vine să-i aline durerea. Acum, ajuns în patul lui de chinuri, Vlad a înţeles că dacă nu ne cercetăm interiorul sufletului, alunecăm uşor în deşertăciune, că trebuie să dăm vieţii mai mult decât ea ne oferă. E convins că, de-ar fi să mai trăiască o viaţă, n-ar mai repeta scenariul.

 

Nina Neculce