Regretatul Serafim Saka despre securistica scriitorilor din RSSM

„Lustraţia mai e închisă cu şapte peceţi şi după două decenii de la prăbuşirea Imperiului Răului”

RM rămâne locul în care despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse. Deconspirarea turnătorilor şi securiştilor în Basarabia, desigur, ar fi un proces firesc, în contextul condamnării crimelor comunismului. Până a se iniţia procesul lustraţiei la noi, doar în ideea de a nu deveni o armă politică a foştilor KGB-işti ca şi în alte ţări foste socialiste, avem nevoie de ample discuţii publice pe marginea acestei chestiuni.

În urmă cu mai bine de doi ani, regretatul scriitor Serafim Saka mi-a făcut o serie de dezvăluiri la acest capitol. La început era foarte hotărât să publicăm interviul, apoi, dintr-odată, mi-a interzis să-l dau publicităţii până la decesul său. Mi-am respectat promisiunea şi cred că cititorii noştri merită să afle cât mai repede declaraţiile regretatei personalităţi.

– Stimate domnule Serafim Saka, aţi putea explica modul în care erau racolaţi unii membri ai Uniunii Scriitorilor (US) de Securitate?

Şi cam cum îţi imaginezi dumneata că s-ar putea explica ceea ce ştii numai din bănuială?! Racolările nu se făceau la adunările deschise (la acestea aveam şi eu acces) de partid şi poate nici măcar la barul gălăgios şi negru de fum al Uniunii, unde se făceau multe.

Explicaţia aceasta ar putea să ţi-o dea numai cei racolaţi, precum şi cei care racolau, mulţi dintre care mai deţin şi azi posturi înalte sau încasează pensii de merit de la statul acesta democrat pe care-l tot făurim şi el nu se lasă în niciun fel făurit.

Eu aş putea, bunăoară, să-ţi explic ceea ce mi-a spus ex-preşedintele Petru Lucinschi, în chiar cabinetul domniei sale, unde eram cu Ion Mânăscurtă, preşedintele Editurii US la care lucram, veniţi să-l convingem să ceară legislativului să promoveze o lege care să scutească cartea naţională de TVA. Promiţător cum era când era, domnul spicher ne-a promis şi nouă că se va face după care i-am scris un autograf pe cartea proaspăt apărută – Basarabia în GULAG –  şi l-am întrebat în numele suferinzilor pe care i-am cunoscut: „Cum se face, domnule preşedinte, că victimele gulagului sovietic rămase în viaţă au o pensie de mizerie, în timp ce călăii lor nu pot de bine şi atâta atenţie cât le acordă statul pe care-l conduceţi?!”.

– Şi el ce v-a răspuns?

Simplu: aşa a hotărât parlamentul, iar eu, care sunt documentat şi cunosc în adânc problema, aş face bine să-i alcătuiesc o listă a victimelor pe care le-am întâlnit…

Ce să facă cu această listă?

Să le promită şi lor nişte pomeni, ce altceva…?! Dacă vrei să ţi se explice modul în care erau racolaţi unii scriitori, cum zici, întreabă-i pe cei care aveau posturi, erau editaţi în tiraje de masă, primeau premii de stat pentru leniniane, nu reuşeau să se întoarcă bine dintr-o deplasare în străinătate, că li se propunea alta şi aşa la nesfârşit! Aceştia ar putea să-ţi explice modul de racolare în această parte răsăriteană a Europei, în care lustraţia mai e închisă cu şapte peceţi şi după două decenii de la prăbuşirea Imperiului Răului.

„Au făcut carieră cei care se dau azi mari şi tari, şi patrioţi”

– Aţi cunoscut scriitori care aveau angajamente faţă de Securitate?

Cum să nu!!?? Răspunsul care, în această chestiune este unul singur: bănuiala. Ei au făcut tot ce-au vrut, în timp ce noi ne-am ales doar cu virusul bănuielii: poate-i acesta, da’ poate-i celălalt… Şi cum bănuiala nu-i o dovadă, ne amărâm existenţa, persistând într-o nesfârşită suspiciune care ne desparte până şi în cea mai dramatică problemă. Existenţa naţională şi nu – o, nu! – cea polietnică şi multiculturală, atât de statal speculate de la un timp. Amânată până la această foarte târzie oră, legea lustraţiei ar putea să nu ne mai poată dumeri.

Mulţi-mulţi ani în urmă, aflându-mă în localitatea Oneşti, r-l Kotovsk, preşedintele colhozului de acolo s-a grăbit să ni se fudulească că la ei în gospodărie lucrează şi trăiesc reprezentanţii tuturor naţionalităţilor sovietice. O avere de năţii! a exclamat dumnealui şi ne-a dus să ne arate ce fac şi cum trăiesc. Prima surpriză am avut-o la căminul cultural în care era situată şi biblioteca sătească, unde lucra o nevăstuică, care, dacă nu ştia o boabă pe-a noastră, nu era abonată la nici o publicaţie în moldoveneşte. Când am zis: parcă se poate aşa ceva? –  tovarăşul a sărit şi s-a justificat în locul bibliotecarei: dacă la noi toţi ştiu ruseşte!

Bineînţeles c-am fost turnat, doar pentru o nevinovată uimire de tânăr ziarist!

 

Pe scriitorii care aveau angajamente faţă de Securitate puteam doar să-i bănuiesc. Dar cum bănuiala nu-i o dovadă, tac. L-am cunoscut, în schimb, pe deloc scriitorul Gheorghe Lavranciuc, pe care nu aveam de ce-l bănui. Era chiar general în toată legea. Asta după ce am învăţat cinci ani încheiaţi în aceeaşi grupă şi la aceeaşi facultate, istorie şi filologie, în casa căruia m-am pomenit într-un târziu de noapte, în toamna lui 1979, după o seară duioasă  la restaurantul Inturist –  aniversarăm 20 de ani de la absolvire. Când la paharele pe care le luaserăm deja, s-au mai adăugat alte câteva, necuratul m-a împins să-i zic că oprimanta dumnealui instituţie mă persecută, îmi îngreuiază publicarea cărţilor, nu mă lasă să văd lumea – atâtea motive din care am devenit un antiboghist (de la prim-secretarul Bodiul) şi sunt gata să părăsesc în orice clipă republica.

După o tăcere lungă şi apăsătoare,  bietul meu coleg de studii pedagogice şi general de KGB, speriat în propria casă, n-a găsit altceva decât să-mi arate, cu degetul dus la tâmpla, că-s nebun. Speriat de sperietura lui, am încercat să mă justific:

– „După ce a uscat toate bălţile, Bodiul al vostru ară acum prispele caselor ţărăneşti, ca să cultive viţă de vie ca să primească steaua de erou al muncii socialiste!”

– ????

Şi cum frica nu mă slăbea, i-am cârpit o minciună că, adică, o să vină prim-secretar Piotr Chirilovici Lucinschi ş-atunci… Profeţia mea l-a impresionat mult şi fostul meu coleg Lavranciuc, atunci doar general KGB, s-a aruncat să-şi etaleze meritele, spunându-ne – eram câţiva colegi – cum l-a cules, în mantaua soldăţească în care umbla după militărie pe străzile Chişinăului, cum l-a trimis la Bălţi şef de comsomol, cum a avut grijă să-l promoveze, apoi să-l readucă în capitală – cum, cum, cum – multe şi de toate!…

Ei şi după ce ne-am mai atenuat frica cu alte pahare, tovarăşul meu general m-a luat la braţ şi m-a dus să-i văd cabinetul de lucru, căptuşit cu cărţi de specialitate, cum s-a exprimat el. Când l-am întrebat unde-s cărţile scriitorilor moldoveni, le-a scos de pe undeva şi mi-a arătat autografele lui Cibotaru, Boţu, dar şi un solid volum de Druţă, apărut la Molodaia Gvardia. Pe Druţă, asta m-a rebăgat în sperieţi, mi l-a arătat, aplecându-l sub poala feţei de masă, ca să nu-l vadă cineva, deşi eram numai noi doi. Prudenţa generalului m-a tulburat. Adică, până şi un general de securitate nu era sigur că nu este ascultat, la el acasă, de propria securitate.

Spre dimineaţă, când am ajuns acasă, mi-am trezit soţia şi i-am spus, încă speriat, toată pătărania. Cum era de pe somn, soţia şi-a frecat îndelung ochii şi m-a întrebat ca pe un repetent:

– Şi cam cui ar putea să te denunţe un şef de kaghebe?!

– Aveaţi colegi faţă de care eraţi circumspect?

Ca mai toată lumea, cu mine însă se întâmpla ceva cu totul inexplicabil: pe cât de circumspect eram, pe atât mi-o lua, de multe ori, gura pe dinainte şi spuneam ceea ce un om normal n-ar fi spus niciodată.

(Continuare în numărul de marţi al JURNALULUI de Chişinău)

Angelina OLARU