Regretatul Serafim Saka despre securistica scriitorilor din RSSM

„Lustraţia mai stă sub şapte peceţi şi după două decenii de la prăbuşirea Imperiului Răului”

RM rămâne ţara în care despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse. Deconspirarea turnătorilor şi securiştilor în Basarabia, desigur, ar fi un proces firesc, în contextul condamnării crimelor comunismului.  Până a se iniţia procesul lustraţiei la noi, doar în ideea de a nu deveni o armă politică a foştilor KGB-işti ca şi în alte ţări foste socialiste, avem nevoie de ample discuţii publice pe marginea acestei chestiuni.

În urmă cu mai bine de doi ani, regretatul scriitor Serafim Saka, mi-a făcut o serie de dezvăluiri la acest capitol. La început era foarte hotărât să-l publicăm, apoi, dintr-odată mi-a interzis să-l dau publicităţii până la dispariţia sa. Mi-am respectat promisiunea şi cred că cititorii noştri merită să afle cât mai repede declaraţiile regretatei personalităţi.

Ispitele KGB: „Că doar n-o să se deconspire pe ei înşişi!”

După ce maiorul Glotov mi-a spus ce se vrea de la mine, i-am recunoscut că l-am auzit şi eu, Nicolae Lupan mă vorbea de bine. „Acum trebuie să luaţi atitudine, cum se spune, şi să scrieţi sincer tot ce credeţi despre acest odios post, ar putea să fie chiar bine… Noi vă punem toate materialele la dispoziţie. Le studiaţi, vă documentaţi serios şi scrieţi un articol-două, aşa cum numai dumneavoastră ştiţi să faceţi”, mă ia acum pe verticală blândul maior Glotov.

– De ce numai eu?! – m-am mirat eu, sincer.

– Las’ că ştim noi cine şi cât poate.

– Acum pot mai mulţi.

– O fi putând, dumneavoastră însă sunteţi un nume crezut.

– Crezut de cine?

– În primul rând, trebuie să vă creadă cititorii. Aşa că scrieţi sincer tot ce credeţi despre această, aşa-zisă voce liberă, la care Lupan îndrugă verzi şi uscate despre Republica sovietică socialistă moldovenească. Faceţi un articol-două, poate chiar un ciclu întreg, despre cine a fost şi ce vrea acum de la noi acest Lupan. Şi în general… Articolele le publicaţi la Literatura şi Arta.

– Dar o să fie de acord cei de la „L şi A”? o fac eu pe prostul.

– Asta-i de-acum problema noastră.

– Bine, dar… ce-o să zică lumea?

– Lumea?! Care lume?

– Lumea ştie că sunt un om onest şi am avut destule probleme cu publicarea… şi în general…

– Mai corect ar fi să ziceţi unele probleme…

– Dvs. nu aveţi de unde cunoaşte problemele pe care le-am avut eu cu editarea, dar şi cu televiziunea… care nu m-a admis optsprezece ani la ecran.

– Ba da, avem de unde şti, şi le cunoaştem… Dar se poate face în aşa fel, ca să nu le mai aveţi. Acum aveţi libertatea să alegeţi.

– Nu, n-am să pot.

– Să înţelegem că nu vreţi…?

– Nu că n-aş vrea, nu pot! – am zis eu categoric, convins să mă opun cu orice preţ. Trebuia să fiu un mare ticălos ca să scriu de rău – că asta se vroia de la mine – despre  Nicolae Lupan, dar şi despre Europa Liberă.

 

Şi-i înşir întreaga poveste, începând cu documentarul Paralela 47 (făcut împreună cu regizorul Iacob Burghiu) în care am adus – scoasă din fondurile-trofeu ale Filmotecii sovietice – acasă imaginea neîntrecutei Maria Cibotari. De la Maria Cibotari la Maria Bieşu, un procedeu-ştafetă din cele mai sovietice. Înăcrita nomenclatură culturală sovietică moldovenească, insista să rămână numai o Marie. Maria noastră Bieşu! Revoltaţi, şefii au convocat de urgenţă Comitetul pentru radio şi televiziune la care Dovba, preşedintele de atunci al radioului, care, pe lângă că era un retrograd de Doamne fereşte, mai scria şi poezii pe deasupra, ne-a cerut să scoatem secvenţele cu Maria Cibotari, motivând că ea i-o cântat la Viena lu’ Ghitler, filmul urmând să fie fundamental revăzut, iar autorii daţi afară de la lucru. Norocul nostru că nu aveau de unde ne da. Eram studenţi la Moscova, iar Moscova, lucru ştiut de toţi, recunoscut însă numai de unii, descătuşa spiritele, aşa că nici vânt rece nu ne mai ajungea.

 

„Am fi putut face o treabă bună…”

Ce implicaţie avea Nicolae Lupan în această chestiune?

– Şi uite atunci a intervenit Nicolae Lupan, şef de redacţie la radio, care, spre deosebire de majoritatea absolută a comitetului convocat care l-a susţinut pe Dovba, a tăcut mâlc, Lupan ne-a apărat bărbăteşte şi cu un surplus de argumente.

După intervenţiile dumnealui, nu era mare act de curaj să spui ceea ce am spus eu, când mi s-a cerut să-mi fac pocăinţa:

– Eu nu vreau să cred, tovarăşe Dovba, că dvs. o învinuiţi pe Maria Cibotari că n-a ieşit atunci în avanscenă să strige: Hitler, ieşi afară, altfel nu cânt?!

Aici s-a râs, dar nu prea.

– Da’ nu cumva vrei să zâci c-ar fi fost rău?! – s-a mirat, inept, în foarte moldoveneasca lui limbă tovarăşul Dovba, cei prezenţi au râs ceva mai tare, şi eu am continuat:

– Dacă un scriitor, de exemplu, poate – în cazul în care nu este publicat – să-şi  ţină pentru mai târziu manuscrisul în sertar, cântăreţul, precum şi dansatorul, nu au decât timpul vocii şi al picioarelor. Ei trebuie să se întâmple, vorba unui fost regizor, în clipa care li s-a dat. Oricare ar fi să fie timpurile.

– Chiar c-aşa! – n-a întârziat să reacţioneze exclamativ maiorul Glotov, încă sperând să mă poată converti.

(Evocat de mine peste ani la lansarea cărţii lui Aurelian Dănilă Opera basarabeană, Maria Bieşu, prezentă în sală, m-a îmbrăţişat şi sărutat pentru mulţi, mulţi ani înainte.)

– Acest Lupan al dumitale, a întors-o acum, deloc blând, maiorul Glotov, aduce mari prejudicii republicii noastre şi poporului moldovenesc cu emisiunile lui de la Europa Liberă.

Chiar aşa?!

– Tot vorbind la Europa lui Liberă că limba moldovenească şi poporul moldovenesc sunt o invenţie pur sovietică, ascultătorii ar putea crede, până la urmă, că-i chiar aşa. Ştim că vă cunoaşteţi încă de la Cernăuţi, mă ia de mai demult maiorul Glotov. Vă dădea des la radio de acolo.

– Nu chiar des, dar mă dădea. Când veneam vara în vacanţă, uneori treceam şi pe la redacţia radio. Atunci l-am cunoscut. Dar numai de bine.

– Numai de bine, în timp ce toată lumea îl ştie numai de rău.

– Să scrie atunci lumea care-l ştie.

– Dacă despre aceştia dânsul nu vorbeşte.

– Ei îl vorbesc de rău, pentru că dânsul nu-i vorbeşte de bine.

 

Când s-a convins că operaţia nu are sorţi de izbândă, a dat-o pe laude şi elogii, declarându-mi că sunt aşa şi pe dincolo şi mai sunt – pe lângă câte eram deja – şi un scriitor serios. Serios, neserios, dar am reuşit să nu mă las convins, maiorul Glotov, exprimându-şi, la despărţire, părerea de rău – am fi putut face o treabă bună – fără să dea semne că regretă prea mult.

„Călăii se vor împotrivi ca să-i ţină în vinovăţie pe cei fără nicio vină”

Povestea legăturii dvs. cu Nicolae Lupan este interesantă, dar în ce constau disensiunile cu Nicolae Dabija?

– Cu Nicolae Dabija povestea e şi mai lungă, şi poate şi mai tristă. La scurt timp după tentativa maiorului Glotov de a mă convinge să-l murdăresc pe Nicolae Lupan în săptămânalul, încă neprivatizat, al lui Dabija, Literatura şi Arta, apare sub semnătura neştiutului de nimeni Sorin Vlaicu o pagină (episodul doi)  – Calea lungă a trădării –  despre Nicolae Lupan şi Europa lui Liberă. Mai apoi, la 17 decembrie 1987, scrie Nicolae Lupan în cartea sa Însemnări de desţărat – „instigatorul şi provocatorul procuror Dabija moderează pentru televiziune un fel de proces jdanovist în deplasare, unui trădător de neam şi ţară, avându-i ca martori ai acuzării pe Victor Teleucă, Mihail Murzac, Vladimir Curbet, Constantin Martânovschi şi câţiva consăteni aleşi pe sprânceană…

Tribunalul la care n-a fost admisă niciuna din rudele mele apropiate, scrie Nicolae Lupan în acelaşi volum, a adoptat un „verdict” de înfierare pe care l-au trimis la Europa Liberă, ca să ştie şi cei de la Munchen cât de mult îi face de râs Nicolae Lupan din satul Cepeleuţi. Cele patru surori ale mele, nenumăraţi veri şi verişoare din Basarabia şi Cepeleuţi, au trecut prin mari emoţii în seara când această porcărie sovietică a fost difuzată la radio şi la televiziunea din Chişinău.” Cam asta-i cu Dabija…

Aţi cunoscut ofiţeri de securitate care întocmeau rapoarte despre intelectuali?

– Doar generali, precum ţi-am spus, dar aceştia nu întocmeau, aceştia primeau rapoarte. Cât priveşte ofiţăretul securistic, l-am bănuit doar. Dar cum bănuiala-i cu păcat, sunt în acest sens, un mare păcătos.

Există în RM o instituţie credibilă care ar putea să se angajeze în deconspirarea dosarelor?

– Nici măcar una incredibilă. Nu are cum exista. Până nu dispar victimele, călăii  se vor împotrivi din ultimele răsputeri, ca să-i ţină în vinovăţie pe cei fără nicio vină, absolvindu-se şi absolvindu-i de răspundere pe gradaţii împovăraţi de păcate. Că doar n-o să se deconspire pe ei înşişi!

Acesta ni-i destinul contra căruia noi nu am ştiut – sau n-am voit! – să mergem până la capăt.

Angelina OLARU

(Urmare din nr. 39 al JURNALULUI)

The following two tabs change content below.