Regretatul Serafim Saka despre securistica scriitorilor din RSSM

„Lustraţia mai stă sub şapte peceţi şi după două decenii de la prăbuşirea Imperiului Răului”

(Urmare din nr. 38  al JURNALULUI)

RM rămâne ţara în care despre securistica intelectualilor publici din perioada URSS se vorbeşte în continuare în cercuri restrânse. Deconspirarea turnătorilor şi securiştilor în Basarabia, desigur, ar fi un proces firesc, în contextul condamnării crimelor comunismului. Până a se iniţia procesul lustraţiei la noi, doar în ideea de a nu deveni o armă politică a foştilor KGB-işti ca şi în alte ţări foste socialiste, avem nevoie de ample discuţii publice pe marginea acestei chestiuni.

În urmă cu mai bine de doi ani, regretatul scriitor Serafim Saka, mi-a făcut o serie de dezvăluiri la acest capitol. La început era foarte hotărât să-l publicăm, apoi, dintr-odată, mi-a interzis să-l dau publicităţii până la dispariţia sa. Mi-am respectat promisiunea şi cred că cititorii noştri merită să afle cât mai repede declaraţiile regretatei personalităţi.

„Hărţuit de cei cu pâinea şi cuţitul…”

– Cum se manifestau turnătoriile colegilor?

În cel mai direct mod. Mi se îngustau spaţiile de manifestare şi posibilitatea de a avansa, de a face o carieră care să-mi aducă un acoperiş mai bun şi un ban mai mult, să intru chiar şi în partid ca atâţia alţi colegi, unii dintre care, bănuiesc, îşi mai păstrează, pentru orice eventualitate, carnetele… Ar mai fi cazul să-ţi mărturisesc – nu să mă plâng! – că şef nu am fost nici măcar în postură de zam zav zama (adjunct de şef adjunct), că manuscrisele mele treceau din safeul lui Hropotinschi în safeul lui Gheorghiu şi de la acesta înapoi la Tampei, că textele care aveau norocul să apară în ziare, erau fundamental vivisecţionate de vigilenţii zami, redactorii-şefi fiind mereu ocupaţi, plecaţi, convocaţi când era vorba de mine.

Unul singur, Valeriu Senic, a dat curs gâlcevosului meu articol Luceafărul la 25 de ani, fiind ultimul număr al Literaturii şi Arta pe care-l semna în calitate de redactor-şef. Norocul meu că nu toate vorbele mele erau valorificate de bravii băieţi că mai nimeream şi la puşcărie. Doar vorbele, că fapte ieşite din comun n-am prea auzit să se facă prin părţile noastre în acei ani. Scriam ce credeam eu, dar dacă nu mă publica nimeni, parcă nici n-aş fi scris. La noi nu exista un samizdat, nu ne întruneam podpolno, nu trimiteam, ilegal, manuscrise peste hotare (eram fericiţi să ne vedem publicaţi de Moscova, când aici se întârzia, programat, apariţia), nu se ieşea în plină piaţă – de aceea, poate, am ieşit atât de masiv atunci când ni s-a dat voie, nu făceam nimic din ceea ce auzeam că fac cei curajoşi şi dornici de libertate. Înclin să bănuiesc că mai curând s-o fi temând ei de gurile câtorva descătuşaţi – un fel de transparenţă timpurie – decât noi de secretizatele dumnealor tăceri.

– Securitatea v-a propus să faceţi nişte lucruri?

– Nu nişte, dar unul totuşi mi-a propus. Povestea aceasta este lungă şi parţial scrisă deja de mine. Asta se întâmpla în vara lui 1987, în plină restructurare şi  transparenţă gorbaciovistă, când nu te mai puteau forţa, ameninţa şi tot restul din clasicul dumnealor arsenal kaghebistic.

Aşadar, ecuaţia morţii tragice a preşedintelui de scriitori Pavel Boţu, vrându-se cât mai cu multe necunoscute, vechea putere încă în puteri se opunea din ultimele răsputeri adevărului, lansând zvonuri şi întinzând capcane. Atunci au apărut din senin, scrise de mâna lui Boţu şi trase la xerox după moarte, fugarele notiţe – Către  Saca –– congr. VII a scr. Mold. – pe care secretarul şi le făcuse pentru a-mi da a doua zi de congres – 14-15 mai 1986 – ripostă la cuvântarea mea.

Din motive necunoscute, riposta nu s-a produs, notiţele fiind scoase, după moartea lui Boţu, la lumină, multiplicate la xerox şi difuzate la Casa Presei, Ministerul Culturii şi numai Dabija scrie încă pe unde. Violentele notiţe aveau scop intimidant: să împiedice desfăşurarea conferinţei scriitorilor, numită o noapte furtunoasă, din 18-19 mai 1987. Pe măsură ce ziua conferinţei se apropia, comentariile de tot felul luau amploare, convocarea mai multor scriitori la procuratură, bucuria oponenţilor, au început să mă îngrijoreze, la partid nu mă puteam adresa, pe lângă că nu eram membru, nu eram nici agreat, şi atunci un coleg, participant activ la pregătirea conferinţei, pusă la cale în chiar casa mea, neîntrecut expert în materie de detectiv naţional fiind, mă sfătuieşte să nu las lucrurile baltă – toate se pot întoarce, la un moment dat, împotriva ta, dar şi a noastră, idiotule – convingându-mă să mă adresez unui băiat foarte bun, care mă poate ajuta.

– La kaghebe?!

– Ei ştiu totul, idiotule!…

„Europa Liberă” a fost o înaltă şcoală de literatură şi cultură”

Departe de a fi ceea ce se dădea, securitatea moldovenească continua să rămână aceeaşi Marie, numai că în altă pălărie. Băiatul cel bun a reacţionat prompt, întâlnirea având loc în plină zi şi în văzul lumii, în cabinetul directorului Teatrului Naţional „Puşkin”. Înalt, frumos, blând şi deschis, băiatul cel bun se dovedise a fi cunoscutul de multă lume maior Glotov, care mi-a spus că mă cunoaşte bine, deşi în arealul său de veghere intrau doar instituţiile teatral-muzicale, nu şi revoluţionata noastră Uniune scriitoricească.

Subtil şi atent la orice cuvânt, maiorul Glotov a trecut cu privirea peste textul xeroxat al lui Boţu, dovadă că rupea oleacă de moldavenească, asigurându-mă că totul o să fie bine. Ceea ce ar fi putut chiar să fie dacă autorii nu erau chiar ei îngrijoraţi că Europa Liberă – prin gura lui Nicolae Lupan, cel care a scos Basarabia din anonimat, dar şi a lui Grigore Singurel, care nu era decât fostul textier oficial al Filarmonicii din Chişinău, Efim Ciuntu-Krimerman – nu-şi radicaliza discursul, în care numele meu, conjugat la modul pozitiv, n-ar fi  răsunat tot mai des la acest încă odios post străin de radio care ne încuraja mişcarea.

Spre exemplu: „Cât despre sclipitorul publicist Serafim Saka, pe acesta nu l-am criticat niciodată. Fie şi din motivul că a fost unicul dintre adevăratele talente din Basarabia, hărţuit de către cei cu pâinea şi cuţitul şi înţărcat mai mult decât oricare altul pe la edituri, ziare, reviste, radio, televiziune etc.” (Nicolae Lupan „Însemnări de desţărat”, editura Nistru, Bruxelles, şi Semne, Bucureşti, 2001, pag. 116, rândul 5 de jos!)

Ei bine, dacă am avut tupeul să apelez la serviciile veghetoare ale lui Glotov, era firesc ca şi respectivul să aibă nevoie de mine. Vorba ceea: bine pentru bine!

Sarcina maiorului Glotov era să mă convingă să scriu un articol principial despre Europa Liberă care, în contra bruiajelor şi barajelor, acum mai mult de pe malul  celălalt al Prutului, răsuna tot mai vehement, aducând mult dorita Românie în casele noastre, cu tot ce avea ea atunci rău şi bun, dar şi o informaţie amplă despre trezita din somnul cel de moarte Basarabie.

Acum că am ocazia, aş vrea să-ţi mai spun ceea ce generaţia voastră nu prea ştie, că Europa Liberă la care îmi răsuna, în acei ani grei pentru existenţa mea, numele, a fost, pe lângă câte era, şi o înaltă şcoală sonoră de literatură şi cultură în care profesau neegalaţii Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar şi atâtea alte mari personalităţi transfuge. O dată pe săptămână aici audiam fascinantele Teze şi antiteze la Paris şi tot aici am urmărit ani la rând răscolitoarele texte scrise de neînfricatul basarabean Paul Goma, dar şi textele, inclusiv pamfletul filozofic Frig sau frică, al lui Dorin Tudoran, graţie cărora noile timpuri m-au găsit sincronizat cu mişcarea literară şi culturală din Ţară. Dar şi din lume.

(Încheierea interviului cu Serafim Saka urmează în ediţia de vineri a JURNALULUI)

Angelina OLARU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău