Reformele Epocii P(i)

 

Prim-ministrul ne asigură (pe noi, dar şi pe donatorii europeni) că reformele solicitate de UE sunt „în etapa finală”. Pe contrasens, noul ministru al justiţiei declară că reforma branşei a eşuat şi va fi revizuită substanţial. Concomitent, după o grea facere-desfacere-refacere, aflăm că şi „pachetul de de-criminalizare a infracţiunilor economice s-a epuizat” (aşadar, nici cezariana nu a ajutat, copilul s-a născut mort, tema e închisă). Dar de nu se făceau ciudatele remanieri guvernamentale, ex-ministrul Cebotari ar fi băgat în Parlament proiectul cu pricina, fie şi cârpit. Iar remanierile anterioare (care s-au limitat la creşterea salariilor pentru judecători) ar fi fost declarate reforme-model.

Totul se produce sub semnul hazardului, fără ca cineva să-şi asume responsabilitatea şi consecinţele. În lumea civilizată (după atâtea detaşări de ea, îmi vine să cred că trăim în epoca de piatră, în raport cu restul lumii), orice reformă se face cu un anume scop, iar legile poartă numele autorilor.

Încerc să aflu, de la un distins om de ştiinţă, cine stă îi spatele „reformei Academiei”. Având în vedere că nimic nu va mai fi ca înainte, e bine să se ştie a cui este ideea de „reformare” a AŞM (şi de maniera în care s-a produs). Când urmările se vor developa, cine îşi va asuma impactul? Tăcere.

Deciziile instanţelor partinice şi de stat din epoca defunctei URSS, cu timpul se desecretizau şi lucrurile se limpezeau, fie şi post-factum. Acum însă, delegaţii obscure (şi tot atât de obscure personaje solitare) ajung la preşedinţie, la Nobil Club & GBC; acolo se bat în cuie hotărâri (iar executorii… doar execută). Exact aşa sunt hagialâcurile bandiţilor de rang inferior la hoţii în lege, ca autorităţi supreme.  Cine sunt aceste persoane, care le sunt argumentele? – nimic! Se „reformează” sisteme, se fac numiri şi destituiri, se distrug destine, se cufundă corăbii, iar aisbergul pricinuitor de naufragii rămâne taină.

În acest sistem al fluxurilor subacvatice totul este imprevizibil şi totul se compromite. Inclusiv noţiunea de reformă. Abia am aflat că una dintre reformele-cheie a eşuat, că alta a fost stopată, iar câteva abia sunt iniţiate. De dragul rapoartelor şi al unor reglări de conturi în interiorul sistemului, nu de dragul eficienţei.

O reformare a Academiei era posibilă, de vreme ce AŞM era, în esenţă, o filială a celei de la Moscova. O scuturare a balastului, o discernere a valorilor, o de-ideologizare, urmate de o reconstituire, pe criterii cu adevărat ştiinţifice (cu alegerea unor membri pe aceste criterii), anulând legătura cu defunctul sistem – toate astea ar fi fost posibile. Nu se întâmpla nimic dacă se renunţa la statutul de „academie” (având în vedere că o parte considerabilă a „descoperirilor” alor noştri sunt de nivelul „pentru prima dată în laboratorul nostru”). Poate că soluţia optimă ar fi fost crearea unui Centru Naţional de Cercetări Ştiinţifice (pe modelul francez), cu institute specializate, cu finanţări în bază de concurs ale proiectelor eficiente etc. Şi, ziceam, cu renunţarea la statutul de „nemuritori”.

Or, drama ştiinţei de la Chişinău nu e schimbarea statutului academicienilor. Dimpotrivă, aceştia sunt bine-merci, adunaţi într-un club aristocratic. Adevărata problemă e că cercetătorii sunt lăsaţi de izbelişte şi institutele de cercetare au o perspectivă absolut incertă, fiind la cheremul celor ce tipăresc „reforme” pe bandă rulantă. Iar la venirea vreunui alt responsabil de domeniu, se va dovedi, poate, că „a fost un eşec”. Doar că nimeni nu va suporta consecinţele, deoarece nimeni nu îşi asumă copyrightul schimbărilor.

P.S. Cititorul s-o fi întrebat: Ce-i cu abrevierea din titlul acestui text? Să zicem că e iniţiala prenumelui prim-ministrului (un fel de „Epoca lui Pavel Întâiul”) sau, mai curând, e numele abreviat al preşedintelui PD (deci: „Epoca Plahotniuc – deh, Întâiul şi Ultimul”). Dar nu bag mâna în foc că „reformele” sunt poftele lor. Poate fi şi o convenţie pură, expresie a secretizării (gen: „Operaţia «Ы»”). Se potriveşte „Epoca Prostiei”, doar că e prea arogant: au mai existat nătângi şi până la noi, de ce să monopolizăm vocabula?

În fine, poate că trebuia să-mi intitulez textul Epoca π („pi”), exprimând subtil raportul dintre diametrul prostiei noastre şi circumferinţa răbdării nelimitate?

The following two tabs change content below.
Mircea V. Ciobanu

Mircea V. Ciobanu