A-POLITICE // Reforma educaţiei: strategii în epoca jocurilor tactice

MIRCEA-V.-CIOBANUUnul dintre arhitecţii reformelor educaţionale în RM povestea cum un coleg al său (profesor universitar!) reacţiona la reforme. Era vorba, pare-mi-se, de modificările structurale în contextul aderării la „Procesul Bologna” (studii superioare în două trepte, sistemul de credite transferabile etc.). Vorba profesorului obosit de schimbări e probantă: „De-ar trece mai repede şi reforma asta (cum au trecut şi altele), ca să lucrăm, în sfârşit.” Pentru profesorul nostru, reformele sunt nişte capricii ale celor de sus, care îi periclitează activităţile. Dar el e gata să le suporte, să le accepte, într-un fel, cu condiţia că ele nu vor dura şi el va reveni la lucrul său (la misiunea sa nobilă!).

După mine, este foarte important ca elevii, profesorii şi părinţii să fie luaţi adepţi în procesul de reformare. În general, ideea unui sistem educaţional bazat pe relevanţă, pe competenţe necesare vieţii şi carierei etc. trebuie să vină de la societate, nu impus societăţii. Nu poţi să-l tratezi pe cineva care se opune medicaţiei şi nu poţi să-l faci pe cineva fericit, dacă sportul lui preferat este lamentarea şi victimizarea.

Am citit pe site-ul Ministerului Educaţiei (www.edu.md) documentul „Educaţia 20”. Planul de implementare conţine şi o componentă de informare-mediatizare şi consultare cu grupurile-ţintă, cu beneficiarii sistemului (noi, cine alţii?). Textul meu, în acest sens, e parte a jocului.

Educaţia trebuie să reprezinte o prioritate naţională

Cine a făcut vreodată un proiect, ştie cât de importantă e motivarea lui, studiul stării actuale. Analiza fenomenului e partea cea mai convingătoare a documentului strategic vizat. Starea, fie şi, în general, cunoscută, este expusă convingător, cu cifre şi argumente. Ministerul actual îşi etalează încă o dată competenţele de evaluator al sistemului şi de expert în dezavuarea lacunelor. Singura mea rezervă este că o evaluare de acest gen ar fi preferabil s-o facă o instituţie din afara sistemului. Or, în asemenea cazuri, există dorinţa de a scoate în prim-plan ideile şi performanţele proprii şi a le diminua pe ale predecesorilor. Nu vorbesc de această analiză concretă, ci de un principiu.

În unele cazuri, documentul tolerează nişte formule declarative. Prima frază (deloc originală) este uşor ipocrită: „Educaţia reprezintă o prioritate naţională în Republica Moldova.” Urmată de o analiză care demonstrează o situaţie dezastruoasă în domeniu, afirmaţia se autoanulează. Eu aş redacta în genul: „Educaţia trebuie să reprezinte o prioritate naţională. Inclusiv, în Republica Moldova.”

Partea cu perspectivele sistemului este ceva mai nebuloasă decât analiza stării de fapt. Probabil că de vină e încercarea de a cuprinde toate aspectele deodată, or, nu se prea evidenţiază priorităţile. E o iluzie că toate lucrurile pot fi rezolvate odată pentru totdeauna. Reforma trebuie să devină o constantă a sistemului educaţional (unul conservator prin definiţie, or, mâine, toate reformele gândite azi vor fi inactuale).

Nu poţi să pui acelaşi „accent” pe o schimbare de prioritate cum ar fi relevanţa studiilor şi pe o schimbare de utilaj, de instrumente şi mijloace, fie şi supermodernizate, cum este utilizarea TIC în şcoli. Nu poţi să rezolvi dintr-odată (şi la fel de eficient) problemele legate de salarizare, utilare a şcolii, problemele învăţământului vocaţional, ale celui incluziv, ale educaţiei bazate pe competenţe (în paralel cu stabilirea standardelor educaţionale), a instruirii continue şi a informatizării. Şi, în acelaşi timp, să elaborezi Codul Educaţiei. Şi pe toate să le faci într-un an preelectoral!

În acest sens, putem vorbi nu de o strategie, ci de o sumă de sarcini ce stau în faţa echipei ministeriale şi a sistemului, care se rezolvă treptat, zi de zi, biensûr, cu anumite „schimbări de accente”. Este o listă de activităţi (nici măcar de priorităţi) pe agenda obişnuită a ministerului. Apropo, nu întâmplător am luat între ghilimele „accentele”. Expresia nu numai că este o metaforă, dar este şi un termen vag, neevaluabil. În contextul general al unui limbaj, în cea mai mare parte tehnicist şi suficient de exact, expresiile vagi sau declarative sunt străine. Apropo, nici limbajul nemetaforic nu este întotdeauna foarte exact şi măsurabil. De exemplu, chiar prima „direcţie strategică” începe cu „sporirea accesului şi a gradului de participare…”

Instruire continuă de calitate, nu monitorizarea repetenţilor

Toată „strategia” e doldora de procente ale cotelor care trebuie atinse. Pentru cine îşi aminteşte de planurile cincinale rostite de la tribunele congreselor PCUS, aceste cifre îi trezesc asocieri nostalgic-ironice. Documentele sovietice chiar abuzau în formule cu „sporirea”… Or, dacă zicem „sporire”, „creştere” şi „extindere” (termeni luaţi din proiect!), nu mai vorbim de strategii, ci de agenda obişnuită, pe termen lung.

Totuşi, mie unuia îmi plac intenţiile ministerului şi aş vrea ca documentul să aibă susţinere în societate. Doar că l-aş mai simplifica, stabilind câteva priorităţi şi direcţii strategice. Necesare şi reale. Suficient de precis expuse. Eu votez necondiţionat d.e. obiectivul care presupune „Sporirea atractivităţii profesiei de pedagog şi atragerea şi menţinerea cadrelor performante în sistem, astfel încît vîrsta medie a cadrelor didactice în sistemul de învăţămînt să scadă cu 3 ani pînă în 2020, salariul de debut în activitatea didactică să fie la nivelul salariului mediu pe economie şi rata abandonului timpuriu al activităţii didactice să se diminueze cu 10%.” Esenţial aici e, desigur, „salariul de debut… la nivelul salariului mediu pe economie”, celelalte sunt consecinţe. Dar are oare economia noastră potenţialul necesar şi aceeaşi generozitate, precum sunt obiectivele ministerului? Dacă statul e pornit pe isprăvi economice de dragul profesorilor, eu accept. Sper însă să nu însemne că declinul economic al ţării va fi atât de drastic, încât cotele vizate să se egaleze de la sine. Proastă gluma?

Documentul nu este de o autonomie absolută. El e parte din „Strategia naţională „Moldova 2020”, care „are ca primă prioritate sectorul educaţional”, vizând „racordarea  sistemului educaţional la cerinţele pieţei forţei de muncă, în scopul sporirii productivităţii forţei de muncă şi al majorării ratei de ocupare în economie”. Lucrurile iau o turnură raţională şi se simplifică… până la simplism şi… cinism statal. Or, misiunea şcolii nu este (doar) să pregătească „forţa de muncă”.

Dacă aş fi întrebat, aş propune fie reducerea obiectivelor şi direcţiilor strategice, fie, cel puţin, evidenţierea schimbării într-un capitol separat. Unele soluţii ar avea nevoie de voinţă politică. Aş propune ca studiile gimnaziale să fie obligatorii (şi gratuite), pe când cele medii – doar gratuite. Cu posibilitatea de a le achiziţiona la orice vârstă. O idee ar fi susţinerea instituţiilor performante, ca model, ca potenţiale instituţii-pilot pentru varii experimente educaţionale şi ca… incubatoare de idei. Nu poţi miza pe toate instituţiile în aceeaşi măsură. Şi nici nu vei obţine vreodată egalarea lor, iar forţând vom ofensa instituţiile performante. Egalăm şansele, dar facem diferenţa în funcţie de calitatea produsului. Şi oferim alternative. Aş propune, în locul ineficientului Institut de Ştiinţe ale Educaţiei sau al preconizatului Inspectorat Şcolar de Stat, cu funcţii de supraveghere, un centru metodic eficient în genul Centrului Educaţional Pro Didactica. Cu ramificaţii în şcolile performante din teritoriu. Astfel încât profesorii performanţi să fie antrenaţi în instruirea continuă de calitate, nu în monitorizarea repetenţilor.

Riscul de a rămâne doar un proiect frumos

Îi invidiez (cu invidie albă, bineînţeles) pe actualii manageri ai sectorului. De la independenţă încoace, ministerul nu a avut nişte condiţii mai favorabile. Conducerea lui e cea mai tânără din istorie şi monocromă politic. Ministerul are susţinerea necondiţionată a majorităţii parlamentare (opoziţia, mă rog, d-aia-i opoziţie: să critice). Iar reformele iniţiate sunt sprijinite din oficiu de parcursul general al guvernării.

Mult mai important însă e altceva. La noi, în lipsa unor sisteme viabile, contează persoana. În acest sens, ME de la Chişinău este unul fericit. Ministrul, Maia Sandu, pe lângă studii, inteligenţă, tupeu (bun) şi experienţă, are un avantaj esenţial, după mine: ea vine din afara sistemului şi nu trebuie să tragă după sine trena unor angajamente care i-ar împiedica efectuarea nestingherită a reformelor. Loretta Handrabura, elementul de legătură dintre fostul şi actualul minister, este un viceministru tânăr, modern şi ambiţios, potrivit, după mine, contextului. Igor Grosu, proaspătul membru al echipei, a acceptat funcţia ca pe o provocare şi are toată ambiţia să răstoarne munţii. În fine (dar chiar nu în ultimul rând), Liliana Nicolaescu-Onofrei, poate cea mai competentă din echipă, datorită, inclusiv, faptului că, în calitate de director la Pro Didactica, era adevăratul ministru al reformelor educaţionale. Alineatul de mai sus este un îndemn sublimat pentru profesori să susţină echipa.

Şi ultima. E dificil să faci strategii viabile în final de mandat politic, când toţi manevrează exclusiv tactic. Există riscul de a rămâne doar un proiect frumos. Pentru că nu oricine îl va putea implementa; pentru că educaţia încă nu este o prioritate naţională; pentru că nu există un consens politic în vederea dezvoltării sistemului. Dimpotrivă, el este unul din terenurile speculaţiilor şi bătăliilor politice.

P.S. Lumea ştie deja cum a fost supravegheat Bacul din anul trecut şi ce-i aşteaptă (în acest sens al „monitorizării”) pe absolvenţii 2014. Sunt curios să ştiu dacă elevii dintr-a 12-a sunt la fel de bine informaţi asupra conţinuturilor/ competenţelor care le vor fi evaluate. Nu e o prioritate naţională ca ei să fie cât mai bine pregătiţi?

MIRCEA V. CIOBANU

The following two tabs change content below.
Sergiu Niculiţă

Sergiu Niculiţă

Sergiu Niculiţă

Ultimele articole de Sergiu Niculiţă (vezi toate)