RECVIEM PENTRU DUMITRU MATCOVSCHI

A murit Dumitru Matcovschi.

Am admirat întotdeauna în el omul de curaj. Martirul chiar. În cazul lui, cuvântul martir, rezervat în genere unor fiinţe mai mult mitologice, din evii trecuţi, se asociază perfect cu un nume aureolat de legendă încă în timpul vieţii. Când kaghebiştii l-au condamnat la pedeapsa capitală, mascată mişeleşte într-un accident, părea că întreaga suflare de la noi s-a adunat sub geamurile spitalului unde, salvat printr-un miracol, Dumitru Matcovschi lupta cu moartea. Atunci s-a văzut cum ştie să preţuiască acest neam omul care a păşit conştient pe muchia tăioasă a coasei ce nu iartă. Ceva din suflarea noastră i s-a transmis atunci şi moartea a dat îndărăt. Nu şi acum.

În mai 1989, poetul nu era la prima încleştare cu puterea. Ceva mai înainte, i se tăiase o carte. Descântece în alb şi negru rămâne un titlu consacrat şi prin abuz inchizitorial.

A fost apoi pur şi simplu alungat de la Cultura – era ziaristul şi omul de litere indezirabil.

Ajuns într-un târziu la Basarabia, a făcut din revista pe care tot el o rebotezase o tribună a românismului. Apogeul acestei angajări publicistice a fost tipărirea eseului lui Valentin Mândâcanu Veşmântul fiinţei noastre, moment care a înclinat cumpăna dreptăţii în favoarea noastră. De ură şi neputinţă, CC-ul a făcut atunci ictus cerebral, a intrat în comă şi a dat ortul. Nu popii, că nu i-l primea, ci diavolului. Curajul lui Dumitru Matcovschi, adunat cu cel al lui Valentin Mândâcanu, au întors astfel mersul chiomb al istoriei. Meritul lui Dumitru Matcovschi este în acest sens incomensurabil, deoarece alţi redactori-şefi refuzaseră calupul de dinamită adus de lingvistul Mândâcanu.

Curajul lui Dumitru Matcovschi merită, atât cât vom fi, întreaga noastră recunoştinţă.

Eugen Lungu 27 iunie 2013