RECURS LA METODĂ//De ce nu râdem de noi înșine?

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Curând se vor împlini douăzeci și cinci de ani de la apariția primului număr al săptămânalului Academia Cațavencu. Academia Cațavencu, în cazul în care nu știți, e o revistă satirică de la București foarte apreciată de cititori pentru umorul de calitate, pentru pamfletele, caricaturile și investigațiile jurnalistice pe care le publică și care vădesc nu numai talentul, dar și curajul civic al colaboratorilor. Un fel de Charlie Hebdo al României, care ia în derâdere clasa politică românească, înfierează tarele și moravurile (“grele”) ale societății, penalizează prostia în toate formele sale, chiar dacă aceasta este, ocazional, opera unor personalități marcante ale țării.

Pentru Academia Cațavencu, ca și pentru publicațiile create, cu timpul, de foștii colaboratori ai revistei (Kamikaze, Plai cu boi, Aspirina săracului, Cațavencii) nu există subiecte tabu. Mucaliți, cațavencii (indiferent de numele sub care acționează aceștia în prezent) atacă orice deviere, oricât de mică, de la normalitate și bunul-simț, mușcând dureros, uneori până la sânge. Limba este singura armă din dotare, dar ce armă! Ascuțită și șlefuită cu grijă de mai bine de două decenii, ca o veritabilă sabie de samurai, aceasta lovește fără greș în mâini dibace. Și cum să nu fie dibace, dacă mulți cațavenci, în frunte cu Mircea Dinescu (primul redactor-șef al Academiei Cațavencu), sunt scriitori și jurnaliști de valoare!

 

Basarabia nu are o publicație satirică. Nu neapărat ca Academia Cațavencu: nu o are îndeobște. Două ar fi motivele, ambele – de un prozaism ucigător.

Primul motiv. Nu are cine să o scrie. Deloc numeroșii scriitori sau jurnaliști de talent din partea locului nu prea denotă vocație pentru satiră. Mulți nu au bagajul necesar de cuvinte: cațavencii, de pildă, sunt renumiți pentru iscusința cu care manevrează în cele mai diverse straturi lexicale ale limbii, de la argou și arhaisme la slanguri și barbarisme. Unii, mai abili la cuvinte, nu prea au umor sau nu-l iau în serios. Alții, mai spirituali din fire, folosesc katana umorului la despicat lemne – e cazul epigramiștilor, de exemplu. Profesioniștii hazului (și mai puțini) preferă gluma cu efect imediat, țintind un public fără pretenții: s-o spunem pe șleau, Ora de ras, singura producție satirică a momentului, e pentru un spectator neprihănit în ale culturii.

Al doilea motiv. Cel mai important. Nu are cine să o citească. Dincolo de orice aparență, Academia Cațavencu și publicațiile desprinse din aceasta vizează nu numai cititorul cu simțul umorului, ci mai ales cititorul elevat, cu lecturi, capabil să recunoască referința istorică sau livrescă din text, nume, calambur etc., să înțeleagă o aluzie cu substrat cultural, să aprecieze originalitatea unei fiziologii sau a unui portret satiric. Multiplele noastre universități și licee “de elită” nu sunt în stare să producă cititori ai Academiei Cațavencu. E suficient să citești un articol chiar și despre sport (scris, de exemplu, de Viorel Moțoc, acum redactor la Cațavencii) în fața unui grup de studenți de la noi ca să-ți dai seama că umorul adevărat nu funcționează aici. Că glumele trebuie explicate, iar referințele – descifrate, ca omul nostru să-și poată întinde, în cele din urmă, gura până la urechi. Eu am făcut acest experiment, și nu o singură dată, așa că știu despre ce vorbesc.

 

Absența unei reviste satirice în Republica Moldova e simptomul unei deficiențe funcționale grave. O țară cu Charlie Hebdo sau Academia Cațavencu are o societate sănătoasă, pe când o țară în care până și Chipăruș n-a avut șanse de viață e bolnavă rău. Rău de tot. O publicație satirică poate supraviețui azi inclusiv într-o dictatură, grație internetului. Dar cu o condiție: să aibă cititori. Cititori apți să râdă nu numai de alții, ci și de ei înșiși. Cititori atât de inteligenți, încât să înțeleagă că “alții” sunt chiar “ei”. Aceasta fiind noima ultimă și cea adevărată a satirei și a umorului.

 

P.S. Celor ce s-ar apuca să facă o Academie Cațavencu în Basarabia chiar și în lipsa cititorilor sau în speranța că i-ar putea, astfel, forma, le propun un titlu de revistă care mi se pare foarte potrivit pentru actualitatea moldovenească și care vine din pasa regretatului Aureliu Busuioc (tipul ideal de scriitor pentru o publicație satirică): Azincourt.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)