RECURS LA METODĂ // Zidul emergenței

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716Acum câteva zile, la cel de-al șaselea Summit al grupului BRICS (abreviere de la Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), țările fondatoare și-au exprimat intenția de a înființa o bancă de dezvoltare și de a crea un fond de rezervă de 100 de miliarde de dolari. Banca va avea sediul la Shanghai și va finanța diverse proiecte (cu precădere, de infrastructură) din țările în curs de dezvoltare.

Mesajului forului, întrunit la Fortaleza (Brazilia), este clar pentru toată lumea. Țările cu economii așa-zis „emergente” vor să creeze o alternativă la Banca Mondială (BM) și la Fondul Monetar Internațional (FMI). Miza, mai mult sau mai puțin declarată, este distrugerea „hegemoniei” economice americane și afirmarea unei lumi „multipolare”.

Pentru specialiști, apariția unor structuri de acest gen era previzibilă încă de prin anii 1990. FMI și BM așteptau demult o replică din partea țărilor care, încet-încet, au ajuns să reprezinte circa 1/5 din economia globală. Încercarea economiilor „emergente” de a scoate lumea a treia de sub tutela statelor dezvoltate din Occident a devenit chiar, pentru unii analiști, o „necesitate istorică”, consecința „firească” a evoluțiilor (economice, dar și geopolitice) din ultimele decenii.

Pe hârtie, totul arată foarte bine. Țările din Africa și din America Latină (principalii consumatori de credite) ar avea numai de câștigat din competiția celor două bănci internaționale. Independența economică față de „americani” ar putea conduce, cu timpul, la o mai mare independență politică a statelor mici și sărace. Lumea ar deveni, în consecință, mai echitabilă și mai prosperă.

În realitate, lucrurile nu stau întocmai așa.

În primul rând, este evident că cel puțin două din cele cinci țări fondatoare BRICS țintesc mai curând afirmarea unui vector geopolitic decât economic. Beijingul vrea să transforme Africa într-o mină chineză, să facă din yuan o monedă de rezervă internațională, să pună la punct Japonia. Beijingul vrea foarte multe lucruri. Spre deosebire de China, Rusia nu prea știe ce urmărește. Mai bine zis, emite o mulțime de pretenții, dar singura și adevărata dorință a guvernanților de la Kremlin este să rămână guvernanți la Kremlin. Dacă trendul ar fi fost antichinez și nu antiamerican și dacă „americanii” nu l-ar fi cicălit cu „democrația”, Putin avea să consolideze azi FMI-ul și nu banca din Shanghai. O precizare necesară: cuvântul „americanii” este, în traducerea chinezilor și a rușilor, numele generic al dușmanului numărul unu pentru toate țările care vor să se modernizeze (mai simplu: să aibă deodată bani, drumuri și tehnologii) fără a-și democratiza societățile sau liberaliza cu adevărat legile și piața. Din nefericire, facem și noi parte din țările care vor să câștige cursa modernizării fără să o alerge.

În acest context, rațiunile conducătorilor indieni și brazilieni (cam populiști și grandomani) sunt geopolitice doar prin contingență. BRICS-ul, în imaginația (inflamată local) a Dilmei Rousseff și a lui Manmohan Singh, funcționează ca micile alianțe sud-est europene din interbelic. Partea ridicolă este că BRICS-ul chiar ar fi o alianță mare, dacă liderii naționali care au constituit-o nu ar gândi provincial, ci global. Din cei cinci lideri, doar Xi Jinping pare să aibă această perspectivă.

În al doilea rând, BRICS-ul e format din țări impresionante ca produs intern brut și populație, dar cu o puzderie de probleme și crize interne. După PIB-ul per capita, China închide glorios lista primelor 100 de țări din lume, ducând trena Angolei. Rusia nu mai înregistrează de ceva timp creștere economică, ci doar emergență imperială. Brazilia organizează Cupa Mondială la fotbal, dar e plină ochi de săraci și favele. Lanțul trofic indian e la fel de elementar ca și câteva mii de ani în urmă: cetățenii beau, în aval, apa Gangelui cu care se spală în amonte. În afară de apă, cealaltă sursă de proteine este orezul. Jacob Zuma și Congresul Național African (CNA) s-au dat cu BRICS-ul cam din aceleași motive. De când e la putere, CNA cheltuie banii contribuabililor mai mult pentru mașini de lux decât pentru școli și spitale. În definitiv, nu numai albii, dar și negrii încep să se întrebe prin ce e mai bună această guvernare decât apartheidul.

În aceste condiții, se naște o întrebare firească. De ce China sau India au nevoie de BRICS ca să împrumute bani Angolei, dacă în Angola produsul intern brut pe cap de locuitor este mai mare decât la creditori?

În al treilea rând, țările care vor dori să apeleze la ajutorul băncii și fondului BRICS, vor trebui să fie conștiente de faptul că această asistență nu va fi condiționată de reforme sectoriale, ci de loialitate (de pildă, în cazul cel mai inofensiv, de un vot favorabil la ONU). Și că toate acordurile semnate cu Shanghaiul (alias Moscova, New Delhi, Brasilia, Pretoria) vor conveni mai mult conducătorilor corupți ai țărilor debitoare decât populației acestora. Mai ales știindu-se maniera în care țări ca Rusia sau China își selectează și creditează „partenerii de afaceri”.

În al patrulea rând, cât de neînsemnate trebuie să fie divergențele între cele cinci state fondatoare și între cele care li se vor ralia cu timpul (fiți siguri că asemenea organizații adună grabnic o mulțime de membri și candidați) pentru a face față competiției cu FMI și BM? Să nu uităm că FMI și BM au în spate nu numai niște țări dezvoltate, ci și o civilizație întemeiată pe un set de valori unice, omogene.

Parafrazând titlul unei piese celebre a formației britanice Pink Floyd, acest another BRICS in the wall este, mai curând, o nouă cărămidă în zidul care desparte Occidentul de țările care îi contestă autoritatea. Am văzut întotdeauna în „emergența” de orice gen (economică, culturală etc.) o desprindere de model. Și nu o răzbunare pe cei care ți l-au oferit.

Unii îmbracă pantaloni nu pentru că li se face frig, ci pentru a le etala turul.

Adrian CIUBOTARU

The following two tabs change content below.