Recurs la metodă // West Point… less*?

imageAcum o săptămână, Barack Obama a ținut un discurs la Academia Militară West Point, în care a definit prioritățile politicii externe (alias: militare) americane până la încheierea mandatului său de președinte. Am urmărit cu atenție discursul la BBC: o cuvântare lungă, cu multe pauze retorice (nu întotdeauna semnificative), ținută pe un ton uneori mai apăsat, alteori mai degajat, în funcție de destinatarii reali ai mesajului. Era clar că oficialul nu vorbește numai pentru cadeții de la West Point. Când li s-a adresat direct, Obama le-a spus ceea ce știau încă de la admitere: America rămâne centrul de gravitație mondial, prin urmare, povara de pe umerii viitorilor soldați și ofițeri nu va fi mai mică, ci poate chiar și mai mare, date fiind provocările momentului.

Discursul propriu-zis s-a axat pe trei aspecte: leadership-ul american, contestat din ce în ce mai mult în ultima vreme de inamici, dar și de aliați; lupta cu terorismul, considerată drept sarcină fundamentală; consolidarea ordinii internaționale actuale prin “acțiune colectivă”.

America între izolaționism și antiamericanism

Cât privește rolul de lider al SUA, Obama a fost la fel de categoric ca și predecesorii săi: americanii sunt un popor “indispensabil”, iar misiunea istorică pe care și-au asumat-o de aproape un secol rămâne în picioare. Majoritatea statelor s-au democratizat, piețele s-au liberalizat, progresul tehnologic se resimte deja pretutindeni și toate aceste tendințe se datorează, în primul rând, Statelor Unite. Obama a nuanțat însă optimismul declarației: lumea e departe de perfecțiune, valorile fundamentale sunt sfidate sau neglijate în multe țări, iar “pacea și prosperitatea” urmează să fie “extinse pe întregul glob”. În contextul dat, problema nu e dacă americanii își vor păstra rolul de lideri mondiali, ci cum își vor îndeplini de acum înainte această menire.

Șeful de la Casa Abă a reafirmat, totodată, obligativitatea leadership-ului american: “Izolaționismul [american] nu este o opțiune” și “Dacă nu America, atunci cine?”. Într-adevăr, pare firesc să te izolezi de restul lumii, dacă restul lumii nu te vrea. Și lumea chiar nu înțelege de ce să te încăpăţânezi să tragi carul (uneori, cu tot cu boi), dacă nimeni nu are nevoie de ajutorul tău?

Antiamericanismul este, într-adevăr, o soluție mentală la îndemâna oricui. E ușor să fii antiamerican. De exemplu, la Paris, orașul tuturor “echităților” posibile, unde nemulțumirea oamenilor față de ce au ajuns în raport cu ce au fost ia, mai ales după 1968 încoace, forma unui negativism adolescentin față de orice inițiativă și elan american. [Dacă aș ține cont de vârsta civilizației franceze, ar trebui să spun, de fapt, “negativism senil”, dar sunt francofil și de aceea mă voi abține.] În fine, reacția antiamericană e cu atât mai ciudată la francezi, dar și la alți europeni cu CV-uri coloniale (de exemplu, spaniolii), cu cât coincid mai mult interesele americane cu interesele europene. În acest fals paradox rezidă însă explicația antiamericanismului european: e dureros când un străin îți cunoaște și îți rezolvă problemele adevărate (nu mă refer la durata săptămânii de muncă) mai bine decât tine însuți, nu?

Și mai ușor e să ceri o lume cu mai mulți poli ai puterii de la Moscova. Iresponsabili cum sunt cu propria lor soartă, rușii nu au când să se întrebe ce s-ar întâmpla cu ei dacă lumea nu ar avea un singur lider, ci mai mulți. Printre care și China, de pildă. Antiamericanismul e și mai ieftin în Coreea de Nord, la fel de ieftin ca și viața celor care-l nutresc. Sau în Belarus, unde poporul, măcinat de leadership-ul american, nici nu a observat cum a revenit în feudalism – recent, Bat’ka a emis un ucaz prin care le-a interzis țăranilor să-și părăsească satele fără o permisiune specială. I-a legat de glie, cum ar veni.

Antiamericanismul se rezolvă, de fapt, printr-un simplu efort de imaginație. Într-o lume cu americani stând prin ranchuri sau teleportați pe Lună, șansele de a ne alege cu un nou Iosif Visarionovici cresc enorm. Și dacă primul Stalin a reușit, cu toată opoziția Occidentului, să treacă prin blender propria lui țară și jumătate din Europă, cine l-ar mai putea opri acum pe un al doilea Stalin sau Hitler să soluționeze tranșant problema suprapopulării? Francezii?

Războiul sectelor

Mult mai echivoce mi s-au părut planurile administrației prezidențiale americane privind continuarea luptei cu terorismul. Aceasta nu exclude, după Obama, retragerea trupelor SUA din țările care deja “pot” sau “învață” să-și controleze singure teritoriul (Afganistanul???) și neimplicarea în războiul civil din Siria, care e exclusiv o “confruntare a sectelor” islamice. Adevărul este că, în aceeași Sirie, “sectele” își dau, în continuare, cu sarin în ochi, iar Assad numai la Coran și la litera acestuia nu se gândește când ordonează genocidul propriului popor, indiferent de felul în care concetățenii se uită la Semilună. Un alt adevăr este că autoguvernarea afgană va dura exact atât timp cât se va vorbi despre aceasta la CNN imediat după retragerea lui Uncle Sam. Pun pariu că nu mai mult de-o săptămână. Și mai ambiguă este scoaterea de pe agendă a Iranului, considerat de președintele democrat drept învins cu ajutorul partenerilor internaționali. Cumințit aparent de sancțiuni, Iranul rămâne un potențial factor destabilizator în regiune, la care se mai adaugă și posibilitatea de a recrea oricând axa Siria-Iran-Rusia, capabilă să submineze orice sancțiuni internaționale. Drept dovadă – ultimele contracte de furnizare a armelor, semnate de Assad cu Fratele cel Mare.

În situația în care Siria, Iranul și, de facto, Afganistanul sunt lăsate pe cont propriu, lupta cu terorismul se va desfășura în afara acestor teritorii – actuale și viitoare pepiniere de jihadiști. Răul nu se stârpește de la floare, ci de la rădăcină. Iar terorismul din Orientul Apropiat și cel Mijlociu are rădăcini aeriene și nu e deloc pretențios la climă și îngrășământ (aproape un miliard de jertfe potențiale!).

Mobilizarea demobilizaților

Ultimul aspect al politicii americane în lume, tratat de Obama în discursul de la West Point, este așa-numita “acțiune colectivă” în numele “ordinii internaționale”. Teza principală e că nu toate problemele necesită o “soluție militară” – barosul american nu mai vrea să lovească în orice țintă de pe glob. În acest caz, devine imperioasă colaborarea între țările care sunt satisfăcute de ordinea internațională actuală împotriva țărilor care vor să o submineze sau să o distrugă.

Printre rânduri, citim: reconsolidarea blocului militar și politic nord-atlantic, solidarizarea în sancțiuni și în presiuni, refacerea încrederii între parteneri și conjugarea acțiunilor. Dacă răzuim însă și aceste rânduri de pe palimpsest, descoperim textul de bază, simplu ca o povață paleotestamentară: “Să nu-ți faci Gazprom cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.” Dojana, reproșul moral al protestantului supărat că altruismul i-a fost luat drept slăbiciune devin substratul invizibil și, totodată, cel mai pregnant al textului. Și textul mustește de aluzii, figură de stil străină până mai ieri președintelui american.

Unele aluzii, de exemplu, îi privesc nemijlocit pe europeni. Deși nu le pomenește nicăieri, Mistral-urile, pe care Franța le construiește pentru flota militară rusă, sau lobby-ul furibund, pe care marile corporații germane l-au asigurat Rusiei, sunt încărcătura semantică reală a frazei în care Obama responsabilizează corupția la nivel de stat de crizele politice actuale. Într-adevăr, și Mistral-urile, și apărarea Gazprom-ului pe culoarele Bundestagului sunt un imens deserviciu pe care europenii și l-au făcut mai mult dintr-o inerție decât dintr-o necesitate. Nu e un secret că nici șantierele navale franceze și nici Siemens sau Volkswagen nu se dau în vânt după ruși de dragul arginților, cât pentru a-și calma sindicatele. Indicele bursier poate fi însă refăcut, onoarea – niciodată.

Cititorii lui Obama

Cititorii atenți vor observa o diferență majoră între discursul din 2010 de la West Point și cel din 2014. Patru ani în urmă, Barack Obama era mai abstract în declarații, nu cita nume de țări, părea mai vag în competențele sale de politică externă și insista doar pe chestiunea terorismului. Acum, agenda politică s-a lărgit considerabil. Regăsim în text chiar și cuvinte-tabu, cum ar fi, spre pildă, “China”. Dar și unele cuvinte exotice: președinte Obama a consacrat un alineat întreg… Birmaniei!

Cititorii mai puțin atenți sau cârcotași își vor confirma prejudecățile: democratul și pacifistul Obama a vorbit mult, dar nu a spus nimic.

Cititorii americanofili (care-s întotdeauna republicani și nu democrați) vor nota că Obama subestimează unele primejdii (Iranul, Siria), supraestimează unele realizări, de fapt, minore (sancțiunile impuse demnitarilor ruși) și trece sub tăcere marile provocări ale Americii în următorul deceniu (interesele crescânde ale Chinei în Asia de Sud-Est).

Cititorii americanofobi îi vor diagnostica pe americani de “disfuncție erectilă” (este declarația unui general chinez), discursul rostit la West Point fiind încă o probă irefutabilă în acest sens.

La rândul meu, vă invit să priviți pe net cuvântarea lui Obama sau să citiți textul acesteia. În momentul de față, discursuri de acest gen au toate șansele să devină mai importante decât capodoperele literaturii universale.

*Pointless (eng.) – zadarnic, inutil (n.a.).

Adrian Ciubotaru

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău