RECURS LA METODĂ // Viitorul unei victorii neanunțate

Euforia câștigătorilor este de înțeles. După mai mulți ani de lupte politice inegale, în condiții foarte dure (resurse inferioare, presiunea mediatică a puterii etc.), PPDA și aliații săi obțin, în sfârșit, o victorie importantă: Andrei Năstase a devenit Primarul General al municipiului Chișinău.

Succesul consolidează încrederea opoziției așa-zis „proeuropene” în forțele proprii, îi dă o speranță pentru scrutinul parlamentar din toamnă. Dar nu trebuie să înșele pe nimeni. Cele mai înfierbântate minți au și anunțat, în urma victoriei lui Năstase, începutul schimbării, intrarea într-o nouă eră a politicului moldovenesc. Unii au trasat paralela cu alegerile locale din 2007, care au premers și, întru câtva, pregătit venirea opoziției la putere în 2009. Entuziasmul excesiv trebuie temperat însă din fașă.

Comparațiile alignesc întotdeauna – nu este o excepție nici cea de mai sus. Cele 53% obținute de liderul PPDA în capitală nu sunt decât ceea ce sunt: rezultatul hic et nunc al unui scrutin cu o rază de acțiune și încărcătură simbolică limitate. Chișinăul a ales, a câta oară, nu un edil, ci, în primul rând, contracandidatul unui politician prorus, sprijinit de guvernanți. Așa a făcut și în alți ani, inclusiv în 2007, și doar împrejurările foarte particulare ale anului 2009 au validat teza că venirea lui Dorin Chirtoacă la primărie a fost semnalul deșteptării generale. Să ne amintim că la alegerile din 5 aprilie 2009 comuniștii au înregistrat un scor foarte bun, inclusiv în Chișinău, și doar mișcările din stradă și din culisele PCRM au putut face posibilă schimbarea efectivă de decor.

Cifrele concrete care stau în spatele frumosului procentaj de 53 la sută dezvăluie realități ce stârnesc mai curând îngrijorarea decât optimismul. Astfel, rata de participare mică a amenințat de la bun început șansele opoziției. A fost mult mai redusă decât în 2011 și chiar 2015, dar la fel de scăzută ca în 2007. În 2007 însă, alegerile se produceau într-o mlaștină politică, acum, după atâtea transformări pozitive – expansiunea fără precedent a câmpului mediatic și informațional, dinamica în creștere a societății civile, dezvrăjirea puterii prin expunerea publică a fraudelor și a corupției etc. –, te-ai fi așteptat ca lumea să vrea să penalizeze hoții de la guvernare, să schimbe clasa politică. Ca explicație, se poate spune că dezamăgirea din 2018 egalează, dacă nu depășește, disperarea din 2007. În afară de aceasta, constatăm că, în ultimii doi-trei ani, societatea s-a depolitizat în sensul rău al cuvântului. Iar generațiile mai noi nu au – după cum s-a văzut, într-o proporție uriașă – nici măcar acel, oricât de rudimentar, simț al cetății ce îi caracteriza pe tinerii anilor 1990-2000.

Marile semne de întrebare ar trebui să le ridice însă nu atât cei 248 674 de rezidenți ai Chișinăului care și-au făcut datoria de cetățeni, ci motivele pentru care, de această dată, un socialist și un prorus a adunat doar 116 788 de ștampile pe buletinele de vot. Într-un oraș care îi dădea 141 929 de voturi Zinaidei Greceanâi (2015) și 182 494 de voturi lui Igor Dodon (2011)? Unde sunt cei 30 000-70 000 de alegători? Au plecat cu toții din Chișinău? Imposibil. Și-au schimbat cu toții preferințele (geo)politice? Și mai puțin probabil. Da, o parte nesemnificativă a părăsit definitiv Chișinăul, așa cum l-au părăsit și susținători ai ideii europene sau românești. O altă parte, și mai nesemnificativă, a optat, probabil, pentru alți candidați sau nu a vrut să mai voteze în niciun fel, contaminându-se cu lehamitea locului. Dar cel mai simplu ar fi să presupunem că socialiștii s-au discreditat într-atât în ultima vreme, mai ales prin alianța secretă cu PDM, încât până și cei care asociază viitorul rusesc al RM doar cu politicieni ca Dodon sau Ceban nu au mai vrut să participe la consolidarea acestei cârdășii. Și că au fost mulți alegători, în continuare nostalgici după marele imperiu, care au vrut să-i pedepsească pe socialiști pentru maniera în care aceștia și-au tratat partenerii strategici (Partidul Nostru, PCRM).

Opoziția antioligarhică ar trebui să se întrebe, întâi și întâi, ce vor face aceste zeci de mii de alegători la parlamentare, unde se va decide nu soarta unui oraș, ci viitorul întregii țări? Vor sta în continuare acasă sau, mobilizați de cine știe ce “pericol” (poate geopolitic, poate altul, “cultural” sau “lingvistic”), vor trece peste toate supărările și vor vota cu garanții eternului nostru ceseism, în toate formele, pe cât de vagi, pe atât de magnetice, ale acestuia? Apoi, “proeuropenii” ar trebui să se gândească ce ar putea face cu sutele de mii de alegători din afara Chișinăului, care habar nu au de culisele vieții politice din capitală și de diferențele de nuanță dintre socialiști. Alegători care, de această dată, vor dori să aducă în Parlament nu “politicieni”, ci ditamai “gospodari”! Așa cum au încercat să o facă cei 39,460 de chișinăuieni care au votat în primul tur cu Silvia Radu.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)