RECURS LA METODĂ // Vaporul cu burghezi

Există trei mari cauze ale emigrației: economice, politice și morale. Republica Moldova a cunoscut până acum mai ales migrația economică. Fenomen firesc, de altfel, pentru o țară cu un dezechilibru evident și dramatic între ofertă și cerere pe piața muncii. Plecarea cetățenilor sub presiunea factorilor politici – persecuții, amenințări la adresa unor opozanți sau membri incomozi ai societății civile – a fost mai curând o excepție decât o regulă.

Puterea, oricât de autoritară și dură, nu a fost totuși draconică, excesele ei producând relativ puțini solicitanți de azil: cazul Petrenco, cel mai recent și mai răsunător, este, totodată, și cel mai ambiguu exemplu de fugă de “teroarea” politică moldovenească. Nu exclud că, în cel mai scurt timp, va lua amploare și această formă a emigrației, date fiind apucăturile tot mai dictatoriale ale guvernanților actuali. Sper însă că nu se va ajunge la așa ceva, cu toate că isprăvile de ultimă oră ale PDM-ului sugerează că și acest scenariu e cu putință în țara RM-ului.

Ce are deja amploare este emigrarea determinată de factori morali. De câțiva ani buni, oameni nesiliți de nevoi și procurori preferă să-și înceapă viața de la zero în alte părți. Nu o fac constrânși de lipsa banilor; mulți nu sunt amenințați sub nicio formă de oamenii puterii. Dimpotrivă, majoritatea o duce bine-mersi, de la profesioniștii cu venituri constante (medici, avocați etc.) și patronii de întreprinderi la practicanții tradițional autosuficienți ai meseriilor liberale.

Acești oameni pleacă sau vor să plece pentru că nu se mai pot bucura, sufletește, de roadele muncii lor la ei acasă. Pentru că nu mai cred că bunăstarea, cariera etc. mai au vreun sens aici, în această zonă gri spre beznă a lumii. Pentru că orice reușită e compromisă iremediabil de ambianța în care se produce. Pentru că vor să fie percepuți, odată și odată, ca normă socială și nu ca deviere, dar nu sunt și nu vor mai fi.

La întrebarea de ce insistă să reprezinte tocmai ei “norma” și “normalitatea”, răspunsul este simplu: o formulă neîmpărtășită a succesului conduce, într-o societate resentimentară, la mezalianța dintre minoritatea care excelează și majoritatea care eșuează. Mezalianță mereu exacerbată de o putere perversă și populistă care știe că numai accentuând antagonismele sociale poate abate atenția maselor de la propriile erori și fărădelegi.

Despre emigrația cauzată de dezamăgire și pesimism se spune că este cea mai gravă, întrucât alungă din țară nu atât și nu numai populația activă, aptă și dornică de muncă, cât segmentul cel mai dinamic și mai progresiv al societății. Cel care creează bunuri, valori, repere, modele, idei etc.

Emigrația economică este rodul disperării, pe când cea politică, rezultatul firesc al unei confruntări inegale cu puterea, dar niciuna, nici alta nu sunt expresii ale unei stări lăuntrice, ambele fiind determinate de factori externi. Din moment ce gastarbeiterul câștigă un ban peste hotare, el preferă să-l folosească acasă, în speranța că va reveni curând și va reîncepe o viață întreruptă de sărăcie și mizerie. La fel, azilantul politic: din clipa în care țara e liberă de tiranie, acesta preferă să se reîntoarcă în patrie; altfel, nu-și justifică destinul, nici în ochii lui, nici în ochii celorlalți. Emigrația “morală” e singura determinată de rațiuni interne, de o stare de spirit lăuntrică. Este expresia unei demoralizări fără leac.

Ar fi greșit să credem că această demoralizare e opera exclusivă a clasei politice. Este o explicație parțială, mult prea îngustă. Oamenii împliniți, care nu pleacă în urma unui eșec, ci dintr-o elementară amărăciune, din sentimentul unei acute incompatibilități cu o lume devenită brusc străină, nefamiliară, nu pot da și nici nu dau vina doar pe guvernanți. Ei sunt dezamăgiți chiar de mediul în care au trăit atâția ani și în care acum nu se mai regăsesc. Dezamăgiți că ceilalți, de multe ori chiar rudele, colegii sau vecinii lor, nu-și doresc o altă viață și o altă țară; că sunt mulțumiți cu ce au, deși în realitate au tot mai puțin; că își măsoară în continuare fericirea după numărul de termopane schimbate; că au pierdut simțul binelui și al răului, că nu le mai deosebesc și nici nu le mai pasă.

Fără ei, fără campionii normalității mic-burgheze și ai performanței cuminți, spiritul anarhic și cam vandal al locului riscă să triumfe definitiv. Fără ei, care pleacă acum cu miile, nu mai are cine roși pentru gafele și porcăriile guvernării. Fără ei, nicio aparență de statalitate și societate nu mai este posibilă. Pentru că ei și doar ei sunt cei care creează și întrețin, oriunde s-ar afla, frumoasa și vitala iluzie a comunității.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)