RECURS LA METODĂ // Un fel de erată

Adrian Ciubotaru

1. Anul trecut spuneam că Putin se va opri la Donbass. Pe care îl va folosi ca paravan pentru acțiunile sale în Crimeea, dar și ca pe un atu în eventualele negocieri cu Occidentul. Credeam că așa-numitele „republici populare” din Donețk și Luhansk vor fi o altă Transnistrie, nimic mai mult. E posibil că și liderul de la Kremlin să fi gândit, inițial, în acești termeni, întrucât nimeni nu putea prezice reacția europenilor și americanilor în primăvara anului 2014. Mai ales că datele problemei s-au schimbat mult (dacă nu radical) după doborârea Boeingului malaez și prăbușirea prețului la petrol.

Cu toate acestea, trebuie să recunosc că am subestimat paranoia lui Vladimir Vladimirovici și ponderea structurilor de forță rusești în deciziile luate de administrația prezidențială. Dar mai cu seamă mentalitatea imperialist-revanșardă a poporului, fără susținerea morală a căruia populistul kaiser rus nu ar fi mers niciodată atât de departe. Acum însă intenția de a continua războiul cu orice preț și de a captura cât mai multe teritorii în estul Ucrainei este o evidență. Încolțit, Putin va acționa agresiv, deoarece e ros de o singură fobie: să nu fie luat cumva drept fraier. Pentru aceasta, va fi gata să arunce o bombă-două chiar și dincolo de hotarele Ucrainei, dacă va fi cazul.

Potrivit distincțiilor pe care le făcea Mario Turchetti în Tirania și tiranicidul (Editura Cartier, 2003), Putin nu este tiranul clasic. Puterile sale sunt doar aparent (televizat) absolute, Rusia fiind guvernată mai curând de un grup de oameni decât de o singură persoană. Acest cezar întârziat și histrionic însă joacă, aproape perfect, rolul unui pater patriae, geloziile și ranchiunele sale țintind tocmai publicul care nu-l ia în serios, care nu-l crede adevărat și care deslușește un tron de mucava sub turul strălucitor al mantiei sale de aur și purpură. Deși o face pe Augustul, nu este decât un Romulus foarte mic, poate cel mai mic dintre toți parveniții care au ajuns să guverneze vreodată țara lui Stanislavski. Dar tocmai de aceea este, poate, și cel mai primejdios dintre țari. Măcinat de patimi meschine, Putin a fost luat ostatic de propria sa marionetă. Și aceasta nu este numai marea problemă a președintelui rus, dar și a întregului său popor, care a primit idiosincrasiile ljemonarhului ca pe o expresie a voinței colective.
Pe scena Rusiei, care ocupă a șasea parte din teatrul lumii, se desfășoară o veritabilă tragedie spaniolă. Deznodământul acesteia nu poate fi decât unul sângeros. Speranța lumii civilizate este ca baia finală de sânge să nu se reverse cumva în sală, singura acțiune posibilă fiind restrângerea efectului colateral.

2. O săptămână în urmă spuneam că Alexis Tsipras, noul prim-ministru al Greciei, este mai inteligent decât alegătorii care l-au votat. Se pare însă că am greșit și de această dată. Judecând după maniera în care evoluează negocierile cu partenerii europeni, la putere a venit o gașcă de aventurieri. Credeam că sunt populiști și demagogi și, în acest caz, elinii ar fi avut un viitor: până la urmă, într-o democrație, orice guvernare populistă fie se adaptează regulilor jocului, fie pleacă. Cu aventurierii e mai grav. Cine ar fi putut intui, de pildă, comportamentul sfidător al lui Yanis Varoufakis, ministrul finanțelor din proaspătul guvern grec? Cine ar fi crezut că omul care și-a luat doctoratul la Essex a predat la Universitatea din Sydney și la Lyndon B. Johnson School of Public Affairs, fiind creatorul unei teorii destul de citate despre economia globală (game theory), este un necioplit incapabil să cântărească efectele vorbelor sale?

Presa din Vest încearcă să discearnă, în declarațiile lui Varoufakis, provocarea/ șantajul (la adresa finanțatorilor) de crezul său politic și economic adevărat. Abordare tipic occidentală, justificată de imperturbabila convingere a europenilor și americanilor că universitățile lor sunt expresia competenței și a seriozității academice. Universități care, în bună parte, au ajuns la cheremul unor curtieri abili ai limbajului științific, specialiști în tranzacția terminologică și în jocul aleatoriu al cifrelor. Acești maeștri ai artei combinatorice acționează, de fapt, după o schemă nu foarte diferită de cea pe care i-o prezenta Ostap Bender ziaristului Uhudșanski în Vițelul de aur, călăuzindu-l la compunerea „de articole comemorative, foiletoane, aniversări, precum și de poezii ocazionale, ode și epitalamuri”. Inflația de universități în Occident nu putea fi acoperită decât prin afluxul de șarlatani. Iar cum filiera ideologică de admitere în cercul academic a fost să fie stângismul, ne-am pomenit cu economiști ca Yanis Varoufakis. Care vine cu o nouă soluție „marxistă” pentru criza capitalismului și care, pentru mai multă credibilitate, merge la întruniri oficiale îmbrăcat în hainele în care conaționaliii săi greci obișnuiesc să critice, zilnic, sistemul mondial, în obositoarele lor pauze de cafea de la 10.00 la 14.00.

Să ne mai mire oare, în context, succesul tot mai mare la public al unui alt fost profesor de economie politică, Pablo Iglesias, liderul partidului antiausteritate Podemos din Spania? Ar fi excelent dacă toți datornicii Europei ar face-o pe hipioții când finanțatorii și-ar cere înapoi miliardele. Parcă o văd pe Angela Mekel negociind cu un bărbos noua politică financiară a UE. Și tricoul acestui economist de forță: cu Che Guevara pe piept și Varoufakis pe spate.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)