RECURS LA METODĂ // Tirania ca efect cumulat

S-a vărsat atâta cerneală – unii au vărsat și niște muci, după cum s-a văzut pe FB – pe tema invalidării alegerilor, încât nu-ți mai vine să reiei dezbaterea și să spui cam aceleași lucruri pe care le-a spus, le spune și le va spune încă foarte multă lume.

Totuși, evenimentul produs între 19-25 iunie merită dezbătut, analizat, descântat și întors neîncetat pe toate fețele. Subiectul nu se va epuiza decât în clipa când vom înțelege cu toții nu numai ce s-a întâmplat, dar și cum a fost posibilă în Republica Moldova deriva spre statul dictatorial și mai ales la ce ar trebui să ne așteptăm în viitorul cel mai apropiat. În general, mi se pare important să nu lăsăm acum discuția să devieze de la esențial la particular. Știu că ispita e mare, iar situația predispune. Și totuși…

Oricât de semnificative, rațiunile concrete care au condus la deciziile celor trei curți rămân secundare. Da, este adevărat că guvernarea a dorit un alt rezultat pentru Chișinău. Victoria opoziției în inima țării pregătea terenul pentru răsturnarea binomului la scrutinul din toamnă, de aceea capul ițit al speranței trebuia retezat imediat. Și-apoi, îngenunchind capitala, dai o lecție și, totodată, intimidezi provincia – miza principală a votului mixt și sursa numărul unu de scaune în viitorul “parlament”.

De asemenea, la mijloc putea fi, în modul cel mai prozaic cu putință, idiosincrazia personală sau, dacă vreți, alergia lui Plahotniuc la Năstase și la forțele politice/persoanele pe care le reprezintă acesta. Văzând că pierde în luptă dreaptă, coordonatorul a aruncat, aidoma lui Ostap Bender, tabla de șah în adversar. Un gest pe care unii l-ar putea încadra în limitele vicioasei naturi omenești, absolvindu-l cumva pe cel ce îl face de o parte a vinei: după aproape un deceniu de lupte și intrigi politice, de corupere și/sau eliminare a tuturor obstacolelor umane și legislative din cale, de investiții majore în echipă și nu numai, de consolidare continuă a piramidei puterii și a controlului mediatic, de propagandă și neîncetată spălare pe creieri, atotputernicul s-a pomenit învins nici măcar de un Martin Luther King, ci de un politician fără prea mare experiență și cu o echipă destul de amatoricească în spate!

Nu se exclude, desigur, nici imixtiunea marilor interese economice, deși este de necrezut că o mână de mahări locali ar avea azi tupeul de a-i înfrunta pe pedemiști. Alegătorul nu trebuie lăsat să creadă că niște persoane private pot influența o decizie atât de importantă fără a consulta în prealabil puterea. Altfel, vorbim de suicid politic, iar PDM-ul este tot ce vrei, numai nu partid de kamikaze.

Esențiale însă nu sunt, după cum spuneam mai sus, rațiunile și circumstanțele particulare care i-au făcut pe guvernanți să izbească democrația cu capul de ușă. Dacă ne mărginim la ele, am putea crede că, din clipa în care se vor schimba împrejurările, deciziile vor fi altele și RM va reveni la normal. Cu alte cuvinte, ne-am putea închipui că, în cazul în care la anul primăria Chișinăului va fi câștigată de orice altă persoană în afară de Năstase, fie ea și din opoziție, judecătorii vor valida alegerile. E o iluzie periculoasă, ba chiar mai rău: improductivă. Problema nu e Năstase, deși, cu certitudine, victoria lui a jucat rolul de trigger. Problema e în sistemul însuși al puterii, în logica acestuia care, mai devreme sau mai târziu, trebuia să elibereze din adâncul său dragonul căruia i-a dat naștere și pe care, dintr-un anumit moment, nu l-a mai putut ține în cușcă.

De aceea, nu-i înțeleg pe analiștii și ziariștii care minimalizează gravitatea deciziei celor trei curți, ridiculizând însăși posibilitatea instaurării în RM a unui regim dictatorial. Pasul în prăpastie pe care l-a făcut puterea nu a fost, bineînțeles, gândit din timp, fiind determinat exclusiv de rezultatul alegerilor. A fost o reacție impulsivă, isterică, numiți-o cum vreți, dar aceasta nu ar fi fost posibilă nici zece, nici cinci, nici măcar un an în urmă. Voronin nu a îndrăznit să facă acest pas nu pentru că avea mare respect pentru democrație – înclinațiile lui autoritare depășeau cu mult mania controlului absolut de care suferă conducătorul actual –, ci pentru că sistemul nu era pregătit încă, nu era destul de corupt și decăzut pentru așa ceva. Păcatele erau mari, dar erorile erau pardonabile tocmai pentru că erau reversibile: sistemul nu era gata să se sacrifice pentru a asigura impunitatea celor care îl dirijau.

Degradarea are logica ei și orice abatere de la bine, orice fărădelege nouă care vine după alte fărădelegi mai vechi și nepedepsite cumulează efectul acestora. E ca o avalanșă: acum, aceasta e un bulgăre mare de zăpadă care răstoarnă un om de pe picioare, peste o clipă e stihia care nimicește comunități întregi.

(va urma)

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)