RECURS LA METODĂ // Statul eșuat și epocile lui de aur

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Chiar dacă nu e o consolare, trebuie să recunoaștem că există locuri pe glob unde lucrurile merg și mai prost decât în Republica Moldova. Nu mă refer aici la „copiii africani”, care „mor de foame” – clișeul preferat al pedagogului sovietic –, ci la state care, ca și al nostru, se află în plin proces de disoluție. Și paradoxul e că vorbim de țări care, până mai ieri, erau considerate drept oaze ale stabilității și care, spre deosebire de aceeași RM, păreau mult mai apte să înfrunte provocările timpului. Cel mai viu exemplu sunt țările din lumea islamică (Siria, Irak, Libia, Yemen etc.), deși nu putem trece cu vederea nici semnele care prevestesc falimentul unor state mai mari și, aparent, mai solide, precum Federația Rusă.

Dincolo de premisele economice, sociale sau religioase, mai mult sau mai puțin cuantificabile, eșecul acestor state are și o rațiune culturologică. Problema e că și țările musulmane, și cele postsovietice, în „frunte” cu Rusia, au ratat modernitatea. Nu atât în literă, cât în spirit.

Totul a început atunci când fostele colonii ale Vestului și foștii supuși ai marilor imperii orientale au recurs la modelul occidental, creând națiuni politice noi. Parlamentarismul, votul universal, standardele legislative, sistemul educațional ș.a. au fost preluate din Occident fără discernământul și pregătirea necesare. Îndată după însușirea modelelor, modelor și instituţiilor occidentale, toate aceste națiuni tinere au înțeles însă că „formele” de împrumut sunt incompatibile cu „fondul” lor tradițional. Dar nu au renunțat la ele, încercând să le adapteze la specificul etnic, religios, cultural al locului.

Numai că simbioza dintre modernitate și tradiție a dat, în diferite țări, roade diferite. Straniile democrații japoneză, sud-coreeană sau singaporeză, republicile caudile latino-americane, hibridul turcesc au arătat că, până la urmă (uneori, după tranziții extrem de dureroase), coabitarea „formelor” (occidentale) și a „fondului” (valorile, cutumele, ierarhiile, mentalitățile locale) este posibilă. Drept dovadă: gradul de integrare înalt al statelor respective în lumea modernă, încă dominată de Occident.

Pe când statele musulmane și cele postsovietice, în marea lor parte, au demonstrat, dimpotrivă, că simbioza nu este universală și că experimentul trebuie să dea și chix, din când în când, ca să fie luat în serios. Mai mult, în forma lor actuală, aceste formațiuni nu sunt pur și simplu țări în care democrația și valorile occidentale nu au putut prinde rădăcini, ci chiar întruchiparea chixului modernizator. Sunt țări în care „statul modern” a rămas ceea ce a fost de la bun început: o construcție artificială, fără sorți de izbândă.

Prin urmare, și Siria, pe teritoriul căreia a apărut monstruosul Stat Islamic, și Rusia, al cărei teritoriu se erodează acasă, dar se depune, în aluviuni, prin Crimeea și Donbass, au ceva în comun: în ambele țări, „statul modern” a fost gândit ca o modalitate de a învinge „formele” prin „fond”. „Formele” fiiind, după caz, strai, tatuaj sau bijuterie pe trupul „sănătos” și sufletul „intact” al națiunii. Tocmai din acest motiv, „formele” au fost percepute mereu ca „ambalaje”, adică ceva de care te poți dispensa și nu ca ceva ce trebuie asimilat cu orice preț (cum s-a întâmplat, pe vremuri, în Japonia sau cum se întâmplă acum în țări ca România sau Bulgaria).

În cele din urmă, ceea ce a fost conceput doar ca monedă de schimb în relațiile internaționale sau ca poleială nouă pentru idoli vechi, s-a depreciat și decojit în timp, dezgolind esența: țările musulmane și cele postsovietice nu au izbutit să construiască state moderne, dar nici nu și-au păstrat statele tradiționale. De unde și tendința lor de a reveni la niște modele de stat ideale, pe care și homo islamicus și homo sovieticus le caută în trecutul îndepărtat, în spiritualitatea unei Epoci de Aur care nu a existat, de fapt, niciodată.

Partea interesantă, pentru noi, în această chestiune, este Epoca de Aur la care visează cetățenii RM. Mult mai puțin solidari decât rușii sau musulmanii, aceștia proiectează imaginea statului ideal fie pe România interbelică, fie pe RSSM-ul postbelic (raiul kolhoznic), fie pe iminenta Lume Rusă, care e epava URSS-ului nituită cu toate miturile propagandei rusești din ultima vreme. În același timp, e tot mai greu să găsești moldoveni încrezători în capacitatea lor de a construi, cu forțele proprii, un stat modern și deci european. Și asta în condițiile în care se pare că nu vom avea niciodată consensul sau măcar majoritatea necesară pentru a face pasul decisiv spre Rusia sau spre România.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)