RECURS LA METODĂ // Răscrucea din fundac sau Despre ultimul drum al Republicii Moldova (II)

Adrian CiubotaruHaosul politic și corupția leviatanică au întărit însă nu numai pozițiile partidelor proruse, dar și pe cele ale formațiunilor unioniste. Ura cetățenilor RM față de RM îngroașă, astfel, gluma antistatalistă, marginalizând terțul salvator: conviețuirea pașnică sub acoperiș european, după modelul Țărilor Baltice.

Așadar, la un pol e dorința de a redeveni, sub orice formă, parte a imperiului de la Răsărit, pe când la celălalt – aspirația reîntregirii neamului românesc. Primul curent are, tradițional, mai mulți adepți: numărul lor nu s-a schimbat substanțial de la 1991 încoace, iar evoluțiile politice și dezastrele economice ale țării au consolidat și mai mult această opțiune. Al doilea curent și-a pierdut progresiv adepții, odată cu migrarea acestora în România sau în Occident, dar și din cauza dezamăgirii pe care clasa politică românească o provocase, în anii 1990-2000, atât unioniștilor plecați, cât și celor rămași acasă, în Basarabia. Totuși, în ultima vreme, se vorbește tot mai mult despre Unire.

Spre deosebire de Rusia însă, România nu e un Shangri-La propagandistic. E o țară reală, cu probleme adevărate, palpabile, despre care se discută, cu posturi TV publice și private care pot fi suspectate de tot ce vrei, numai nu de lustruirea imaginii românești în lume. Mai mult, Țara-Mumă nu a ținut niciodată cu tot dinadinsul să-i ademenească pe basarabeni în tărâmul bucolic al României reîntregite. Declarațiile sentimentale și retorica patriotardă ale elitelor au fost atât de prost puse în scenă, încât până și cei mai incurabili unioniști moldoveni au intuit ipocrizia politică (și nu numai) a Bucureștiului. Fostul președinte Traian Băsescu a constituit ilustra excepție în corul patrioților, fiind singurul lider politic român care nu a cântat în falset aria Unirii. Dar nici el nu a izbutit să-și facă țara mai atrăgătoare pentru românii dintre Prut și Nistru, devenind relativ popular aproape exclusiv printre cei care și-au dorit pașapoarte europene.

România a devenit brusc atractivă pentru basarabeni, inclusiv pentru cei care privesc sceptic la perspectiva reîntregirii naționale, mai ales în ultimii 1-2 ani. S-a întâmplat atunci când până și cei mai înverșunați adepți ai statalității s-au convins că nu ne putem administra țara și că, în lipsa altor ideologeme, ne concepem în continuare statul ca pe un kolhoz. Kolhozul moldovenesc fiind, se înțelege, nu atât o formă colectivă de organizare a producției, cât a delapidării și fraudei, fără riscul sancțiunilor penale.

Conștiința impotenței noastre politice s-a suprapus, cronologic, cu activitatea DNA-ului, care a început un adevărat blitzkrieg împotriva corupției din instituțiile Statului Român. Un război pe care, deocamdată, îl câștigă și care le dă și moldovenilor de înțeles că „se poate”. Disperați de tergiversarea reformelor, de apucăturile și poftele de neostoit ale guvernanților, o parte din cetățenii cu vederi mai realiste, care nu se lasă amăgiți de basmele de la Ostankino și care înțeleg că, dacă mai avem un viitor, îl avem numai în Europa, încep să încline, conștient sau nu, spre soluția „la îndemână”: integrarea politică cu România. Cât „unionism” este însă în acest mod de a percepe „soluțiile”? E întrebarea la care trebuie să răspundă, în primul rând, formațiunile extra- și intraparlamentare care sunt sau se dau drept unioniste. Pentru a nu da greș atunci când își vor formula strategiile politice și își vor alege tovarăşii de drum.

Căci eu unul nu-mi mai doresc o nouă descalificare a mişcărilor și a mult pătimitei idei unioniste în această țară. Chiar și din motivul că s-ar putea să vină un moment în care vom fi nevoiți cu toții, și unioniști și neunioniști, să alegem posturile de frontieră pe care vor flutura tricoloarele. Dar și cromatica acestora.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)