RECURS LA METODĂ // Prostie și progres

Moto: “Dar oamenii le cer altceva cereștilor lor apărători în afară de lucruri ce țin de Prostie?”

Acum o jumătate de mileniu, Erasmus din Rotterdam scria celebra lui satiră, Laus stultitiae, tradusă la noi ca Elogiul nebuniei sau Discurs spre lauda prostiei. În acel encomium pe jumătate serios, pe jumătate ludic marele umanist definea și descria prostia în toate formele și manifestările sale.
Dacă ar fi cunoscut noțiunea de progres, Erasm ar fi ajuns numaidecât la concluzia că motorul acestuia este prostia. Căci cauza pentru care lumea nu stă pe loc, se primenește mereu este tocmai acea stultitia (“nerozie”, dar și “nebunie” în latină) de care ne vorbește autorul.
Și cum să nu fie prostia agentul principal al schimbării dacă toți pașii importanți pe care i-a făcut omenirea, înapoi sau înainte, i-a făcut în urma unor decizii neroade, reacții inepte la evenimente, determinate de precaritatea culturii sau a judecății raționale? Romanii sunt mai puternici decât barbarii care îi împresoară, dar incompetența administrativă și degradarea intelectuală a clasei conducătoare duce la ruina imperiului. Au fost necesare câteva secole întunecate, multiple eforturi și tot atâtea alte greșeli ca Occidentul să recupereze, în parte, moștenirea greco-latină și să creeze propria sa civilizație. O civilizație catolică, în fond, amenințată, în secolul XVI, de războaiele religioase, declanșate de ambițiile celor care au văzut în revolta împotriva Bisericii șansa de a deveni stăpâni. Ca și Schisma din veacul al XI, Reforma va căpăta însă, cu timpul, o frumoasă justificare doctrinară – oamenii au capacitatea aceasta de a descoperi post-factum o rațiune superioară în jocul trecut al hormonilor.
Un alt exemplu, contemporan: în 1968 se declanșează “revoluția socială” în Franța. Anarhiști, utopiști și idealiști cultivați pe mituri livrești și mediatice (de la Fourier la Che Guevara), comuniști în simbria Moscovei, socialiști, sindicaliști și alți oportuniști zguduie din temelii al nu știu câtelea “vechi regim” și, prin undele seismice pe care le propagă, întregul Occident. Scopurile nu au fost niciodată clare, dar ceea ce a rezultat marchează și azi clasa politică și societatea occidentală, în bine ca și în rău.
Și mai recent, britanicii au optat pentru ieșirea din UE. De fapt, nu-i mai suportă pe migranți, dar moștenirea culturală paneuropeană a anului 1968 nu le permite să o spună pe șleau. Și nici să rezolve această problemă creată, până la urmă, de aceeași moștenire. Și ce înseamnă Brexitul? Bătăi de cap inutile pentru guvernanții care au promovat referendumul nu atât pentru a părăsi comunitatea europeană, cât pentru a-și consolida pozițiile electorale. Dar și ani iremediabil pierduți pentru economie și societate în tentativa de a construi un cu totul alt tip de relație cu Europa și cu lumea. Până la urmă, se va realiza un “progres”, dar în raport cu ce? Evident, cu regresul pe care Brexitul l-a declanșat.
Opțiunea americanilor pentru Trump, ca și cea a rușilor pentru (aproape că) eternul Putin sunt o altă lucrare a viciului citat mai sus, aici bine nutrit și de frustrări postimperiale, dar mai ales de ignoranță în materii esențiale, ignoranța fiind, după Erasm, doica nebuniei. Și americanii, și rușii vor trebui, fără îndoială, să repare ceva (mult? puțin?) după Trump și, respectiv, Putin. Putem fi siguri însă că scolaștii vor numi și această reparație “progres”.
Moldovenii, de asemenea, l-au ales pe I. Dodon președinte, o decizie de același ordin chiar dacă nu toți cei care au luat-o pot fi suspectați de lipsă de inteligență. Un pas înapoi în toate sensurile ce ar trebui urmat, peste patru sau mai mulți ani de zile, de un pas înainte. Problema e, în cazul nostru, nu în capacitatea de a face acest pas (s-au mai întâmplat miracole în istorie), ci dacă va mai avea cine să îl facă.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)