RECURS LA METODĂ // Premii, comisii și judecăți de valoare

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Premiile, ordinele și medaliile de stat/ naționale sunt acordate în RM cam așa cum se acordau în URSS. Nu putem spune că meritul persoanei decorate, valoarea operei sale nu erau luate în considerare de fostul regim. De cele mai multe ori, s-a ținut cont și de aceasta, dar la luarea deciziei prezidau criterii de cu totul altă natură: ideologice, pragmatice și conjuncturale. Loialitatea față de statul sovietic și față de partid era, desigur, criteriul numărul unu, deși era importantă și notorietatea premiatului: un neica nimeni nu prea avea șanse la Premiul Lenin, de exemplu.

În RM la guvernare s-au perindat, de-a lungul anilor, mai multe partide, dar modul în care acestea au împărțit premiile nu s-a schimbat radical. Atâta doar că unii guvernanți au pus accentul pe loialitate, pe când alții au dorit să câștige astfel loialitatea celor decorați. Unii au fost mai parcimonioși, alții, peste măsură de generoși. E drept că au fost și perioade în care stăpânirii nu-i prea ardea de premii și atunci deciziile au depins, în mare măsură, de calitatea experților selectați pentru evaluarea candidaturilor nominalizate.

 Întâmplător, cel puțin în domeniul literaturii, de Premiul Național s-au învrednicit și câțiva scriitori de valoare. De ce întâmplător? Pentru că au beneficiat de o conjunctură prielnică: fie că guvernanților le era în cot cine câștigă, fie că li se părea, dintr-o dată, fericită ideea de a se fotografia alături de o personalitate culturală marcantă, fie că în comisii erau aleși experți credibili și cu adevărat independenți. Dincolo de aceste împrejurări particulare, care au favorizat, sporadic, premierea unor literați de top, nu s-a ajuns niciodată la un mecanism care să asigure o judecată de valoare autonomă de poftele efemere ale mai-marilor zilei sau de veleitățile celor care știu să se pună bine cu factorul(-ii) de decizie. Aflat sub auspiciile arbitrarului, Premiul Național pentru literatură și-a pierdut fatalmente, cu timpul, o parte din valoare, prestigiu și relevanță.

Din aceste considerente, știrea că Premiul Național din acest an îi va fi decernat scriitorului Traian Vasilcău nu putea fi o surpriză pentru nimeni. În lipsa unor reguli de joc, scorul este decis de cei care manipulează panoul de afișaj. Totuși, în acest caz particular, a existat o regulă ce nu trebuia încălcată.

Gh. Erizanu, directorul unei edituri care face cinste țării, și scriitorul Em. Galaicu-Păun, apreciat de critici serioși atât în RM, cât și în România, au semnalat o eroare de principiu: niciun premiu literar din lume, că e național sau ba, nu poate fi acordat unui scriitor învinuit de plagiat. Cu opinia celor doi s-au solidarizat unii membri ai comisiei care îi punctase pe candidați, alți colegi de breaslă, nu și breasla ca organism. Guvernarea a decis examinarea acuzației. S-a înființat o nouă comisie alcătuită din experți vechi (tocmai cei care l-au și promovat pe T. Vasilcău), ce a mers împotriva evidenței: un poet de valoare (N. Dabija) și un critic de valoare (M. Cimpoi) au trecut cu ușurință peste probele incriminatorii, AGEPI a zis că verdictul în materie de plagiat îi aparține judecății (dar cine trebuie să-i furnizeze judecătorului dovezile, nu cumva tot AGEPI-ul?). Președintele Uniunii Scriitorilor, A. Suceveanu, nutrind iluzia că, astfel, nu va adânci dezbinarea din USM – nu poți fi bun cu toată lumea! –, a căzut de acord cu opinia colegilor din comisie.

Mie unuia mi s-a părut că maniera în care s-a decis anul acesta soarta Premiului Național pentru literatură seamănă cu modul în care se construiesc blocurile de locuințe în mun. Chișinău: inspectoratul nu acordă autorizația de construcție, dar compania începe lucrările; primăria ordonează stoparea lucrărilor, dar firma anulează decizia acesteia în instanța de judecată, înălțând casă după casă.

Tocmai această corupere a instanței de judecată e cea mai mare problemă a societății noastre. Partea proastă e că aceasta afectează, după cum se vede, nu numai justiția propriu-zisă, ci și elitele culturale ale țării.

 PS: Și în această situație, cartonașul roșu putea fi preschimbat în unul galben. Căci nu există probleme fără soluții. T. Vasilcău putea recunoaște plagiatul, justificându-l prin “păcatele tinereții” (cine nu le are, chiar dacă fiecare greșește în felul său?). Pe de altă parte, dacă tot a ținut să-și exprime gratitudinea față de acest scriitor, guvernarea putea să o facă într-un alt mod, ceva mai discret. A preferat să înfrunte bunul-simț, manipulând elitele. Strategie grea de consecințe, mai ales în domeniul culturii.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)