RECURS LA METODĂ // Postelectorale. Scurte

Adrian Ciubotaru

Alegerile, în democrație, rareori se lasă fără scandal, dar și mai rar – fără vreun mit-două, prin care și rămân în istorie. Scrutinul parlamentar din 30 noiembrie e pe cale să producă (să reitereze) și el vreo câteva construcții mentale de acest gen, care riscă să disloce, cu timpul, istoria adevărată.

Doar trei exemple:

1. Victoria PSRM în alegeri ar fi opera CEC (citește: a guvernării) care, scoțând Partidul „Patria” din cursa electorală, a acordat socialiștilor „voturile lui Usatîi”.

La prima vedere, aceasta pare a fi explicația cea mai plauzibilă a scorului înalt obținut de Dodon și Greceanîi pe 30 noiembrie. Totuși, înainte de a o lua de bună, să încercăm să răspundem la o singură întrebare. Una grea de tot: cât de credibile (cât de reprezentative?) au fost sondajele care îi plasau pe socialiști pe muchia pragului electoral? Se știe foarte bine cum își declară opțiunile în sondaje și exit-polluri electoratul (convențional) „de stânga” din RM. De multe ori, respondenții sunt evazivi, mimând incertitudinea, ascunzându-și preferințele (să fie oare la mijloc un sentiment inhibat al culpei, că nu poate fi vorba nici de cochetărie și nici de frică?). Electoratul (convențional) „de centru” și „de dreapta”, dimpotrivă, este mai mereu nesigur, atât de certitudinile, cât și de incertitudinile sale. Când un respondent „de centru”/ „de dreapta” spune că nu știe dacă va merge „de această dată” la alegeri și că „dezamăgirea lui e prea mare” ca să mai vrea să voteze o dată pentru partidele ce-i reprezintă Weltanschauung-ul, el spune adevărul. Iar adevărul lui sunt dubiile pe care le are și care îl pot conduce chiar și la absenteism. Respondentul „de stânga” merge aproape întotdeauna la alegeri, chiar și atunci când afirmă că este „dezamăgit” și că „nu are cu cine să voteze”. În acest sens, este adevărat că cei care nu au putut vota cu Usatîi nu și-ar fi permis să rateze ocazia de a corecta cursul țării. Dar asta nu înseamnă că au fost sinceri atunci când și-au prognozat votul. Pe scurt, nu am crezut și nu cred în continuare că partidul lui Dodon s-a aflat vreodată la limita celor 6% procente. Sunt sigur că, împreună cu Usatîi, Dodon ar fi acumulat nu 20 și ceva de procente, adică atât cât a luat Dodon, plus procentele care s-au evaporat în urma invalidării a zeci de mii de buletine, ci chiar mai mult. Sunt sigur că există votanți care și l-au dorit pe Usatîi și care nu au mers la alegeri după descalificarea acestuia.

O paranteză necesară: nu iau în calcul voturile pe care „nu și le-au putut da” moldovenii aflați la muncă în Rusia. Acest segment electoral a fost întotdeauna cel mai pasiv, iar cele câteva mii de oameni care au rămas pe dinafara secțiilor de votare nu sunt un argument serios. Într-un oraș ca Moscova, te-ai fi așteptat, după logica lui Dodon, la cel puțin 20 000-30 000 de cetățeni moldoveni, „supărați” că nu-și pot alege singuri viitorul. La fel, în Sankt-Petersburg. Și câți am văzut? Și câți dintre ei erau moldoveni?

2. Poporul e prost/ rămas în urmă. Nu știe cum să voteze. E rusofil. Faptul că PSRM, „Patria”, PCRM, PCR și alte câteva formațiuni (convențional) „antieuropene” au acumulat sau ar fi acumulat peste 50% din sufragii nu înseamnă că toți cetățenii care au votat cu aceste partide sunt „antieuropeni”, „mărginiți”, „rusofili” etc. Printre aceste „cincizeci la sută” sunt și oameni culți, oameni de afaceri, indigeni deloc rusofili. Nu toți sunt „babe de la țară”, „lumpeni de la oraș”, „rusofoni iredentiști” etc. Faptul că o parte deloc neglijabilă a simpatizanților „stângii” fac PIB-ul țării trebuie, de asemenea, să dea de gândit. Demult a venit timpul să renunțăm la generalizări de genul: „babe și rusofoni”. Dincolo de aceasta, cele 50% de moldoveni „proeuropeni” nu reprezintă, nici ei, suma teologică a virtuților. Nu toți votanții partidelor proeuropene sunt adepții acestor partide și nu toți realizează beneficiile sau costurile „eurointegrării”. După cum nu toți votanții „stângii” merită eticheta de „retrograzi”, „degrabă vărsători” de sânge ucrainean etc. Există, bineînțeles, multă confuzie în mințile acestora (rod al mentalității sovietice, încă nedezrădăcinate, al dezinformării și al manipulării), dar cât de limpezi sunt mințile proeuropenilor? Noul triumvirat de la Chișinău nu ar trebui să-și bată capul acum de ce Dodon a adunat atât de multe procente și de la cine. Ar trebui, mai curând, să se întrebe de ce, după cinci ani de guvernare, Vestul – singura noastră șansă de supraviețuire în contextul geopolitic de azi – a rămas, în Moldova, opțiunea conștientă doar a unei părți, deloc impresionante, a populației.

3. „Și rezultatul acesta nu este rezultatul lui Dodon și nici al steluței lui Dodon. Acest rezultat este al lui Vladimir Vladimirovici Putin…” (autorul acestei fraze, care sună ca un verset biblic, este Vlad Filat). Iată cugetarea care redă perfect logica guvernanților noștri. În loc să admită că tot ei sunt cei care au produs procentele lui Dodon, încep a da vina pe Putin. Responsabilitatea însă nu e a lui Putin și nici a posturilor TV rusești, care toarnă formol (amestecat cu napalm) în creierii moldovenilor, ci a guvernanților înșiși, care îi oferă lui Vladimir Vladimirovici și tuturor propagandiștilor săi exact atâtea frecvențe TV de câte aceștia au nevoie. Urmează cel puțin doi ani de guvernare „proeuropeană”, în decursul cărora cineva acolo sus trebuie să priceapă, o dată și-o dată, că electoratul nu se hrănește numai cu politică externă.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)