RECURS LA METODĂ // Pentameron de Paști sau pledoarie pentru Samuel Huntington

I. El este un sârb din Bosnia și Herțegovina. Ea e moldoveancă. Sunt o familie de pe când își făceau studiile în România. Locuiesc de foarte mulți ani în Italia. Au de lucru și își cresc copiii liniștiți într-o țară frumoasă.

II. Și el și ea sunt moldoveni cu pașapoarte românești. Au lucrat, o vreme, la Moscova. Câștigau bine, dar au hotărât să se mute în Italia. Rusia, ziceau, nu e o țară sigură, mai ales dacă îți duci și copiii acolo. Acum locuiesc în orașul lui Romeo și al Julietei. Câștigă mai puțin decât la Moscova, dar „e mai bine pentru copii”.

I.-II. Ambele cupluri au comunicat, de Paști, cu rudele și cu prietenii, la telefon sau pe Skype. După obiceiul locului, au început cu văicărelile. Cei de-acasă au aflat, a câta oară, că în Europa e foarte rău și că occidentalii nu trebuie să se bage în afacerile interne ale Rusiei. Ucraina a și devenit o afacere internă a Rusiei. Între altele, au regretat că „nu-i peste tot ca-n Rusia” sau poate că „Rusia nu-i peste tot”. După aceasta, au mai stat la povești cu neamurile, au mai spus bancuri cu tâlc. Înainte de a închide însă, i-au felicitat pe părinți, frați și surori pentru anularea regimului de vize.

La întrebarea „Ce mai faceți când vi-i urât?”, ambele cupluri au răspuns la unison: „Ne uităm la OăRTă!”

III. Ambuteiaj de sărbători. Atmosferă festivă printre „participanţii la trafic”. Geamurile coboară și unii șoferi se mai înfruptă cu vreo sudalmă-două la adresa autorităților. În fața mea – un autoturism cu numere de București. Pe bancheta-i din spate – multe cutii colorate, probabil, cadouri. Pe antenă flutură însă o panglicuţă în dungi negre și portocalii, nou-nouță, ca și plăcuța de înmatriculare românească.

Și înjurăturile, și panglica par să readucă în memorie chipul primarului de Chișinău, dar într-un mod ciudat. Cine poate uita indescriptibila figură a edilului în momentul în care acesta primea, de 9 mai, panglica Sfântului Gheorghe din mâinile unei tinere entuziaste? Atunci am râs cu toții. Azi, când Rusia vrea să ne pună tuturor panglica pe piept, nu arătăm mai bine decât mult pătimitul nostru primar. Arătăm stingheri și năuci. Și doar posesorul mașinii cu numere de București pare să fie în siguranţă.

Mi-am amintit, de asemenea, că, în ziua în care am văzut jenanta scenă cu militanta și primarul, m-am întrebat câți kilometri să aibă, împreună, toate panglicile buclucașe, distribuite frățește în toate colțurile fostei URSS? S-ar putea împleti oare din acestea o funie în care să încapă grumajii „pindoșilor” de pretutindeni? Că pe moldoveni panglica i-a și înfășurat, de câteva ori, ca într-un scutec. Imobilizându-i.

IV. Tot de Păresimi se oprește în dreptul meu o mașină, din care își scoate capul un ins și mă întreabă: „Gde zdesi Toma Ciorbă?”. Formularea mi s-a părut atât de nostimă, încât nu am știut ce să-i răspund. Nu știu cum a interpretat omul tăcerea mea, dar mi-a făcut o observație de ordin filologic: „Po-russki naucisi govoriti!” și a plecat. Admit că-s greu de minte și nu-s poliglot, dar mă întreb și eu: dacă totul trebuie să fie „rusește”, atunci de ce „Toma Ciorbă” și nu „Gospitalnaia”? Și apoi, cât de „po-russki” este întrebarea „Gde zdesi Toma Ciorbă?”

V. Mai mulți ani în urmă, în preajma sărbătorilor de Paști, traduceam cartea unui politolog francez, Frédéric Encel, care declara drept defunctă teoria lui Samuel Huntington din Ciocnirea civilizațiilor. Ca orice carte celebră, și aceasta e citată masiv, dar fără să fie citită. Evenimentele de ultimă oră au revigorat tezele lui Huntington. Clivajele culturale devin, mai ales în lumea de după cel de-al Doilea Război Mondial, noi linii ale frontului. Apartenența la o civilizație este mai importantă decât codul genetic. De dragul unor valori comune (oricât de himerice), considerate drept tradiționale, formatoare sau legitimante (în plan istoric, politic și național, în plan etic și religios etc.), indivizi și comunități întregi sunt gata să renunțe la bunăstare, iar unii – chiar și la propria lor viață.

Și cuplurile despre care am vorbit mai sus, și omul cu autoturism de București, și mulți-mulți alții demonstrează cât de puternice sunt aceste clivaje în societatea basarabeană, sfârtecată nu atât de diferențe economice sau etnice, cât de axiologii pe de-a dreptul adverse. Deseori, ne declarăm apartenența la un sistem de valori, dar trăim și acționăm în altul. Linia „frontului” trece nu atât pe Nistru, cât prin capetele noastre. Dacă scenariul ucrainean s-ar repeta în Moldova, am rămâne surprinși descoperind câți dintre „europenii” noștri sunt, de fapt, ruși și câți „ruși” sunt, de fapt, europeni.

Adrian CIUBOTARU

The following two tabs change content below.