RECURS LA METODĂ // Pata de petrol de pe obraz

jurnal 22În ciuda sancțiunilor Occidentului, compania petrolieră ExxonMobil a început recent forajele de explorare la cea mai nordică sondă rusească, Universitetskaia-1, situată în Oceanul Arctic. La ceremonia de lansare a proiectului au fost prezenţi patronul de la Rosneft, Igor Secin (ortacul lui Putin), şi şeful ExxonMobil din Federația Rusă, Glenn Waller. La sfârşitul lunii iunie, Rosneft şi ExxonMobil au mai înregistrat o colaborare cât se poate de frumoasă, dând în exploatare platforma petrolieră Berkut din Marea Ohotsk, în cadrul proiectului mai amplu Sahalin-1.
Multinaționala ExxonMobil, cu sediul central la Irving (Texas), a fost, în ultimele decenii, ținta mai multor atacuri în presa internațională, care nu i-a iertat nici naufragiul tancului petrolier ExxonValdez (Alaska, 1989), ce a provocat o memorabilă catastrofă ecologică, dar nici finanțarea, practic neîntreruptă, a forajului în țări cu regimuri dictatoriale sau autocratice. O finanțare echivalentă, de facto, cu susținerea acestor regimuri. Din cauza politicii lor lipsite de orice scrupule morale și chiar legale, texanii noștri figurează cu regularitate pe paginile ziarelor la rubrica scandal. Iar scandalul provocat în economia și în politica globală de un gigant precum ExxonMobil nu e totuna cu poznele lui Kim Kardashian.
De la sine înțeles, în business, etica îi interesează, în general, doar pe cei care au eșuat în afaceri. Totuși, portelicopterele franceze Mistral sau echipamentele și expertiza ExxonMobil pentru explorarea zăcămintelor de hidrocarburi, furnizate unei țări care pune acum în pericol întreaga securitate globală, este, vorba unui diplomat din epoca lui Napoleon, mai mult decât o crimă – este o eroare.

Scurt istoric: Alianța motoarelor

Deși azi e mai la modă să dăm vina pe europeni pentru „colaboraționismul” lor economic cu Kremlinul, americanii sunt, de fapt, cei care au inițiat această practică în chiar secolul marii confruntări între „imperiul răului” și civilizație. În 1929, compania Ford se angaja să-i ofere lui Iosif Visarionovici expertiză tehnică, ingineri și muncitori calificați, contribuind astfel direct la apariția primei uzine auto din URSS (GAZ) la Nijni Novgorod (Gorki). Autoturismele și autocamioanele pe care le-au produs sovieticii în anii 1930 pe banda rulantă construită de americani au fost livrate aproape în întregime Armatei Roșii.
Un alt fapt curios e că, după declanșarea conflagrației mondiale în 1939, Henry Ford, recent decorat cu Ordinul Vulturului German (probabil, pentru rolul jucat de subsidiarele sale din Germania în refacerea capacității de atac a Wehrmachtului), s-a abținut de la colaborarea cu Aliații, pledând pentru soluționarea „pașnică” a „neînțelegerilor”. Antisemitul nabab american a găsit totuși de cuviință să contribuie la efortul militar al Alianței antinaziste în ultimii ani ai Războiului, după ce viitorul Germaniei a devenit mai mult sau mai puțin limpede.

Fructele de neoprit ale Paradisului

Ce denotă aceste, dar și alte, numeroase, exemple? „Grija” unor miliardari anume pentru „piețele emergente”? „Neutralitatea” businessului în raport cu politica? Sau, elementar, „lăcomia” capitalistului avid de profituri, indiferent de sursa acestora?

Cred că originea problemei trebuie căutată în chiar modul în care a fost conceput și a evoluat marele business în Occident, cu precădere în SUA și în fostele metropole. Giganți precum Compania Olandeză a Indiilor de Vest au stat la temelia imperiilor coloniale, iar Statele Unite își datorează aproape întregul succes politic și militar nu atât dezbaterilor iluministe dintre democrați și republicani (apropo, primii democrați erau susținători ai sclavagismului), cât proliferării marilor companii exploratoare, producătoare și comerciale. Toate aceste (supra)structuri economice au apărut independent de voința statului, dar statele au știut să se consolideze în jurul acestora, susținându-le, dar și folosindu-le în avangarda expansiunii lor teritoriale.

Deja de câteva secole, tradiția este intactă: orice afacere occidentală, încă de la apariție, nu depinde de stat decât în măsura în care e obligată să achite taxele și impozitele. Politica economică se configurează, spontan, în jurul ideii de profit și, pentru orice companie din Europa sau America, (geo)politica nu e decât unul dintre factorii de care se ține (sau nu) cont în momentul luării unor decizii manageriale.

Nouă, celor născuți în Estul socialist, ne este greu să pricepem cum funcționează această „independență”: nu sunt oare majoritatea marilor afaceri din fosta URSS progenituri ale unor aranjamente de culise, creațiile unor oameni ce s-au perindat pe culoarele puterii sau au avut la dispoziție „relația” necesară pentru a izbândi? Nu este oare statul postsovietic generic cel mai important comanditar al marelui business?

În aceste condiții, structuri precum Rosneft sunt dependente de stat încă de la naștere. Din acest motiv, orice agent economic străin, care semnează un contract cu asemenea companii, trebuie să fie conștient că își asumă, direct, și niște obligații față de adevăratul stăpân al acestora. Asta pentru că banii nu sunt detergentul universal care să spele orice pată de petrol de pe obraz, dar și pentru că regulile dure ale Vestului sălbatic sunt floare la ureche pe lângă absența totală a regulilor jocului în Estul eurasiatic.

Cine crede că destinul unei companii globale depinde azi numai de ratingul agențiilor de evaluare financiară și de indicele bursier, să-și amintească de soarta muncitorilor și inginerilor americani de la Ford care au gustat din aceleași fructe ale raiului sovietic ca și populația indigenă: GULAG, procese, execuții, prigoană etc. Într-o lume în care mii de exxonmobile și-au mutat afacerile, banii și, de multe ori, onoarea, în țări cu sisteme și scopuri politice dubioase (precum Rusia sau China), o eventuală naționalizare ar putea fi prețul minim al nesocotinței. Pe vremea când Occidentul domina lumea inclusiv prin marile sale corporații, acestea din urmă își puteau exporta, odată cu produsele, „independența”. În secolul nostru, independența businessului global de politica globală este un stereotip datat, o legendă despre Ilion și ahei. Corporațiile occidentale s-au încumetat să joace străbuna chiloțică colonială pe teritoriul unor țări străine de tradițiile liberalismului democratic, dar mă tem că, în acest „joc de societate”, sorții au fost trași demult și că, în viitorul cel mai apropiat, rolul de „băieței” le va reveni gazdelor.

Adrian CIUBOTARU