RECURS LA METODĂ // „Nu aveți nicio șansă!”

Recent, m-a vizitat un prieten din Occident. Nu este un moldovean stabilit acolo de ceva vreme, ci un vestic get-beget. Om al culturii, a călătorit mult și a văzut de toate. Originar dintr-o țară meridională a Europei, a manifestat întotdeauna o mai mare deschidere și înțelegere pentru oamenii din zonele toride ale lumii: „Trebuie să fim ceva mai condescendenți cu cei toropiți de căldură.” Pentru el, moldovenii sunt un popor tipic pentru Sudul Europei, întrucât iubesc mai mult viața decât munca, dar acest lucru este firesc și de aceea necondamnabil. A fost de câteva ori în Republica Moldova, dar nu a văzut niciodată Chișinăul. Exceptând aeroportul și acea priveliște trunchiată, frugală pe care ți-o oferă geamurile nespălate ale microbuzelor de linie sau slalomul nocturn prin capitală în compania vreunui taximetrist.

De data aceasta, a găsit timp și pentru Chișinău. I-am arătat orașul, partea istorică (ce a mai rămas sau se mai vede) și cartierele înălțate în perioada sovietică. Nu a simțit nicăieri Europa, nici România. Doar peisajele campestre din afara capitalei, relieful țării îi amintesc, parțial, de Italia, iar satele – de România rămasă rurală, săracă. Chișinăul i s-a părut un produs sută la sută sovietic și postsovietic. L-a comparat exclusiv cu orașele fostei URSS pe care le cunoaște bine: Astrahan, Kerci, Minsk etc. La fel, oamenii: deși mai vii și mai dinamici decât belarușii, de pildă, sunt marcați, după părerea lui, de aceleași sechele mentale.

Totuși, o diferență i s-a părut substanțială. Extenuați după anevoioasa promenadă prin Chișinău, mai ales prin cartierele centrale ale acestuia, am simțit că este gata să-mi spună, în sfârșit, la capătul unei experiențe „moldovenești” apreciabile (într-un răstimp de aproape nouă ani a vizitat cu regularitate  Basarabia, străbătând-o în lung și-n lat, dialogând și trăind alături de oamenii de aici, repovestind apoi istoriile acestora, în imagini și texte), ce crede cu adevărat despre noi.

Prudent și bine educat, mi-a cerut, mai întâi, permisiunea de a-și împărtăși o părere deloc favorabilă cu privire la societatea din care fac parte. După care a zis răspicat: „Nu aveți nicio șansă! Este singura concluzie la care am ajuns”. După el, problema nu e nici trecutul sovietic, nici sărăcia, nici clasa politică, nici migrația, nici lipsa de cultură și de profesionalism, vizibilă în aproape tot ce facem. Dimpotrivă, toate, în afară de anii petrecuți în cazematele Uniunii, sunt efectele, nu și cauzele mizeriei actuale. Cauza adevărată ar fi incapacitatea noastră de a ne autoorganiza, de a coopera, de a ne învăța să trăim și să ne orânduim viața împreună. Referindu-se la Chișinău, a constatat că ceva asemănător poți vedea doar în provincia ucraineană, belarusă sau rusească, uitate și atomizate. Nu și la Kiev, nici la Minsk, unde se observă efortul de a construi o viață comunitară, și contează mai puțin dacă acesta vine „de sus” sau „de jos”. Pentru orașul de pe Bâc, echivalentul perfect ar trebui căutat, zice el, pe un alt continent, în haosul favelelor din Rio sau în jungla suburbană a capitalei columbiene, Bogota (Columbia este o țară pe care o cunoaște poate chiar mai bine decât RM).

Fără a subscrie neapărat la toate concluziile sale, i-am lăudat sinceritatea și am parat, optimist, cu o frază-clișeu, despre care știam că încheie pe o notă de haute sagesse orice discuție de acest gen: „Nu strică niciodată să te vezi prin ochii altcuiva, ai unui străin”. La care amicul meu occidental mi-a răspuns chiar cu propoziția finală a acestui articol: „Cu condiția să înțelegi ce ai văzut”.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)