RECURS LA METODĂ // Nostalgia eternei reîntoarceri

Circ sângeros în estul Ucrainei. Ceva între revoluția de la Ploiești și războaiele de secesiune din Lumea a Treia. Chiar dacă se vehiculează puține dovezi, se poate deja spune că în spatele “separatiștilor” din Donețk și Luhansk stau instigatori/ agenți/ militari/ diversioniști pregătiți, instruiți în și plătiți de Federația Rusă. Deși paralelismele se impun, scenariul din Donbass diferă de cel desfășurat în Crimeea. Miza pare să fie zădărnicirea alegerilor din mai, pentru a furniza Moscovei încă un argument în favoarea tezei despre ilegitimitatea guvernului de la Kiev.

Partea interesantă însă în evenimentele din regiune este nu numai strategia Rusiei, ci și atitudinea populației locale. Cât privește strategia, unii analiști afirmă că nici vorbă de așa ceva și că se poate vorbi doar de o elementară și eficientă tactică a diversiunii. O îndeletnicire la care securiștii ruși se pricep de minune și pe care o practică cu succes încă de la Tatarbunar (1924) și Mainila (1939) încoace. Înclin să cred, de asemenea, că acțiunile agenților vizează destabilizarea situației pe termen scurt și instaurarea incertitudinii pe termen lung. Nu-mi închipui un plan de acțiuni mai elaborat pentru Estul Ucrainei în condițiile în care anexarea Crimeii a denotat mai multă improvizație decât pregătire. Rusia este însă atât de imprevizibilă pentru ea însăși, încât niciun scenariu nu poate fi exclus.

Cât privește atitudinea populației din Donețk și din alte localități, aici e de discutat.

Tăcerea mieilor

Deși ocuparea clădirilor publice de către așa-numiții “activiști proruși” a adus în stradă relativ puțină lume, nu s-a prea văzut nici reacția celor care nu sunt de acord cu secesiunea. Estul Ucrainei e o zonă industrial-depresivă, tipică pentru fosta URSS. Donețkul și Harkovul sunt orașe hiperpopulate de foștii proletari sovietici și de copiii acestora, pe care criza din anii 1990 i-a disponibilizat și sărăcit, lumpenizându-i. Actualmente, regiunile respective sunt controlate de baroni locali, precum Rinat Ahmetov. Puterea acestora se exercită cu acordul tacit și/ sau cu sprijinul organelor locale sau centrale, în funcție de cine e la guvernare.

După prăbușirea URSS, din găoacea industrială a Donbassului a eclozat o populație urbană declasată. Această populație are o mentalitate sovietică și continuă să fie prada clișeelor ce au constituit-o ca entitate socială. Provocările anilor 1990 i-au speriat pe acești oameni și i-au făcut să se retragă sub coaja protectoare a unui ou care s-a spart însă demult. Incapabili să-și asume destinul, ucrainenii din Est (indiferent de etnie) au delegat această responsabilitate oligarhilor din partea locului. Aceștia din urmă au înțeles rapid ce trebuie să facă pentru ca să-și asigure controlul asupra regiunii. În primul rând, au pretins și, mai apoi, au primit, smeriți, rolul de protectori. Oligarhii s-au transformat, cu timpul, din autorități de clan într-un fel de autorități paterne, preluând de la statul blegit “greaua sarcină” a împărțirii pâinii și dreptății. Maniera în care au procedat și procedează aceștia se situează între liberul arbitru al feudalilor medievali și generozitatea meschină a împăraților romani. De exemplu, renumita Donbass Arena nu este numai o afacere profitabilă, ci și un veritabil Colizeu pentru plebea care dorește spectacole și victorii sportive, în lipsa altor bucurii, ceva mai substanțiale, ale vieții.

Jurnalista din Rusia Iulia Latînina compară această situație cu domnia de facto a mafiei din sudul Italiei. Potrivit comentatoarei, “paternalismul” baronilor locali ar fi cauza primă a sărăciei în care se bălăcește, de exemplu, Sicilia, parte integrantă a unei țări cu PIB-ul în regulă. Deși Latînina deseori exagerează cu paralelismele, de această dată analogia pare să fie mai grăitoare decât orice abordare geopolitică a chestiunii. Cetățenii din Estul Ucrainei trăiesc, în marea lor majoritate, un acut sentiment al insecurității. Maidanul și reorientarea, se pare, decisivă, a țării spre Europa, adică spre un capitalism adevărat, liberal, și măcar spre ceva democrație, zdruncină modul lor de viață, statornicit de peste un deceniu. Iar în aspectele fundamentale – de aproape un secol.

Pe fundalul acestei incertitudini, dublate de propaganda mass-mediei rusești, foarte populară în regiune, oamenii se întreabă, firesc, cine le vor fi, de acum încolo, stăpânii. Stăpânirea în sine nu a fost niciodată preocuparea lor, de unde și pasivitatea. Inclusiv pasivitatea structurilor de forță locale, care par să-și extragă în continuare modelele comportamentale din “șansoanele” rusești. Esticii așteaptă să vadă cine va ieși învingător în lupta armată și/ sau de interese, care se duce acum între cel puțin patru tabere: insurgenții (în mare parte, lumpenii cei mai frustrați și înrăiți, cu idealuri criminale), puterea de la Kiev, oligarhii locali, Kremlinul. Atât timp cât implicarea majorității este minimă, soarta acesteia se va decide, ca întotdeauna, la masa de tratative sau pe câmpul de luptă al altora. Și în aceasta constă, după mine, cea mai mare tragedie a populației din Estul Ucrainei.

Donbassurile Moldovei

De ce să mergem însă atât de departe dacă și noi avem regiuni (industrial-)depresive? Una s-a și despărțit de facto de Republica Moldova și nici nu-i trece prin gând să se întoarcă – e vorba de Transnistria. Alta este o regiune predominant rurală, Găgăuzia, dar și foarte adânc ancorată în miturile RTR-ului. A treia este un oraș, în care o bună parte a populației continuă să trăiască, mental, în trecutul sovietic. Oamenii din Bălți – căci despre Bălți e vorba – sunt, în mare, foști angajați ai unor întreprinderi impunătoare, de “importanță unională”. Au fost și ei lumpenizați, acum au propriii lor protectori, inamovibili, prezenți, pare-se dintotdeauna, în structurile puterii locale, oficiale și nu prea. Printre urmașii acestor exproletari sunt și foarte mulți tineri capabili să preia oricând controlul asupra clădirilor administrative, cu acordul mai mult sau mai puțin explicit al șefilor locali. Și în lipsa altor lucruri mai bune de făcut. Dar mai ales dacă se ivește Ocazia. Să nu uităm nici de faptul că unul dintre liderii secesioniștilor din Crimeea a copilărit în așa-numita “capitală a Nordului” și că e foarte puțin probabil ca acesta să-și fi renegat originile și să fi pierdut orice legătură cu rudele și prietenii de acolo.

Ce face însă puterea de la Chișinău? Ca și cea de la Kiev, în loc să se ocupe de integrarea găgăuzilor și altor cetățeni, care dau toată vina pentru eșecurile lor personale sau comunitare pe guvernarea “moldovenilor”, se mărginește, sobru, să nu facă nimic.

Adrian CIUBOTARU

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău