RECURS LA METODĂ // Nevoia de exorcism (2)

Ghenadi Ziuganov, liderul comuniştilor ruşi, legând cravate pionierilor

Ghenadi Ziuganov, liderul comuniştilor ruşi, legând cravate pionierilor

Procesul comunismului ar fi acționat, indirect, în justiție poporul care a dat formă istorică acestei ideologii. Rușii s-ar fi simțit culpabilizați aidoma nemților, pe care tribunalele de la Nürnberg i-au făcut să-și asume responsabilitatea morală pentru regimul nazist. Cu această povară pe umeri, poporul rus de azi s-ar fi orientat, probabil, mai repede și mai bine în epoca în care trăiește, ar fi înțeles sensul libertății pe care i-a dăruit-o perestroika gorbaciovistă și ar fi devenit o națiune normală în rând cu celelalte națiuni europene.

Când zic „ruși”, mă refer la națiunea care, în urma unor crize identitare ce s-au întins pe întreaga durată a epocii Romanovilor, a recunoscut în comunism ideea sa națională. Dar cum poate fi considerat comunismul o „idee națională”, dacă știm, de la comuniștii înșiși, și nu numai, cât de „internațională” le este ideologia?

Există foarte multă literatură la acest subiect. De la Oswald Spengler, care anticipa, într-un fel, replica pe care rușii aveau să o dea civilizației europene prin bolșevism, la Alain Besançon, probabil, cel mai aplicat și pasional cercetător al istoriei Rusiei și leninismului. Dar cine mai citește aceste cărți în epoca lui Nouriel Roubini și Julian Assange? După cum spunea și scriitorul Dmitri Bîkov, în Calendar (vol. 1), „odată cu secolul XX s-a încheiat un mileniu de discuții și încercări de a înțelege și interpreta lucrurile”. Problema e că suntem prea convinși de caracterul „aproximativ” și „relativ” al oricărei interpretări și de aceea nu mai vrem nici să auzim de trecut și nici să tragem lecții din acesta. Și această abordare, care se pretinde indiciu al „maturității” noastre istorice, nu este decât scuza ignoranței într-o epocă în care ni se pare că incultura, miopia, superficialitatea nu mai pot fi penalizate.

Dar să revenim. La ce se rezumă evoluția comunismului, potrivit celor mai importanți istorici și filozofi ai veacului trecut? Traseul e ușor de reconstituit, dacă nu ne lăsăm înșelați de propaganda comuniștilor (post)sovietici și nici de iluziile celor care le-au împărtășit ideologia, crezând în cosmopolitismul acesteia.

La originea îndepărtată a comunismului sovietic se află nu atât filozofia lui Marx, cât naționalismul rus. Naționalismul rus s-a născut, ca și toate celelalte naționalisme europene, în secolul romantic. Sursele sale de inspirație nu sunt nici ele originale: filozofia germană, în special Herder şi Schelling. Primii naționaliști ruși s-au numit slavofili. Spre pildă, I.V. Kireevski vorbește despre faptul că Rusia „nu cunoştea nici bariera de fier a claselor sociale imuabile, nici privilegiile care îi constrâng pe unii în detrimentul altora, nici lupta politică şi morală care derivă din ea, nici dispreţul de clasă, nici invidia de clasă”. Potrivit acestui, dar și altor slavofili (A.S. Homeakov, I.S. Aksakov), la temelia civilizației rusești se află obştea rurală, dragostea reciprocă a ţarului şi poporului, integralitatea, conciliaritatea (sobornost’). Prin urmare, societatea rusă nu este pregătită, în adâncul sufletului său irepetabil, de proprietatea privată, de dreptul roman și de capitalism. Adică nu mai este în stare să asimileze modelul occidental, care este fundamental „străin”, și are nevoie de o „cale proprie”. Mai mult, pe stindardul acestei societăți ideale se regăsește misiunea Sfintei Rusii, cea de a continua opera creștină a Bizanțului. Pentru slavofili, contează mai puțin că teoria „integralității”, de exemplu, vine din Friedrich Schlegel și nu din Părinții Bisericii. Nu-i stingherește nici faptul că ideea despre „cea de-a Treia Romă” este născocirea unui călugăr din secolul al XVI-lea (Filotei din Pskov), care, neștiind cum să-l mai laude pe țarul Vasili III, l-a numit, într-un acces de ecumenism, „bazileul tuturor creștinilor”. După cum nu-i deranjează nici faptul că toate argumentele și toată viziunea slavofilă este același naționalism paneuropean, doar că îndreptat împotriva Europei.

În cuiul rușilor însă toate doctrinele atârnă ca niște haine întoarse pe dos. Într-o epocă de criză a credinței și într-o țară unde Biserica era condusă de Sfântul Sinod, cu alte cuvinte, de funcționarii statului, slavofilismul și spiritul religios al acestuia nu mai puteau potoli nemulțumirea tinerilor ruși, care nu puteau să nu observe decalajul enorm dintre Rusia și Europa. În a doua jumătate a secolului, după apariția Capitalului, desigur, acești tineri vor deveni socialiști. Ideile marxiste sunt însă la fel de prost înțelese ca și cele ale romantismului german. Vulgata socialistă oferă, totuși, patrioților ruși o altă șansă de mântuire: prin lupta de clasă. Se cristalizează, treptat, o ideologie a socialismului revoluționar foarte diferită de social-democrația europeană, mult mai moderată și mai reformistă. Extremele care definesc societatea rusă a vremii se vor reflecta fidel și în evoluția ideilor socialiste. Tinerii ruși propovăduiesc, pe de o parte, ascetismul, abnegația, sacrificiul în numele ideii de revoluție, de schimbare radicală a societății, iar pe de altă parte – teroarea, intoleranța față de dușmanii de clasă și față de toți cei care nu le împărtășesc idealurile. Radicalismul, determinat de specificul despotismului țarist, și maniera ciudată în care s-a altoit vulgata socialistă pe criza de identitate a rușilor au stat la baza regimului comunist, creat de bolșevici după 1917.

Teroarea comunistă (Marea Epurare, Gulagul), exportul revoluției (prin Komintern, prin susținerea partidelor „comuniste” din toată lumea), tot ce a caracterizat regimul sovietic poate și trebuie explicat prin această evoluție a naționalismului rus. Nicăieri în altă parte ideile socialiste, marxiste, nu s-au înrădăcinat într-o frustrare națională mai mare, într-un conflict mai iremediabil și mai acut dintre stat și supușii acestuia. Niciodată până atunci, socialismul sau marxismul nu au întâlnit o țară fără societate civilă, nicăieri în altă parte socialismul nu a trebuit să consolideze o întreagă clasă socială (intelighenția) pentru a umple golul creat tocmai de absența societății civile. Niciun alt popor nu a vrut să evadeze mai mult din propria realitate, substituind-o printr-un construct ideologic. Și niciun alt popor nu a consimțit (în covârșitoarea lui majoritate) să plătească un preț mai mare pentru a se menține în această iluzie. Tot ce a fost regim comunist în lume după Revoluția din Octombrie a fost fie sponsorizat/ impus de, fie inspirat/ imitat după modelul rusesc. Nicăieri însă comunismul nu a devenit/ nu s-a născut ca o idee națională. Anume comunismul i-a conferit despotismului rusesc originalitatea, trasând pe harta istoriei „calea” deosebită a Rusiei.

Am putea vorbi mult pe marginea acestui subiect, dar vă asigur că cele mai multe argumente și subiecte de dezbatere le veți găsi la specialiștii în domeniu (A. Besançon, H. Arendt, Z. Brzezinski etc.). În ceea ce mă privește, am pomenit despre procesul comunismului deoarece tema mi s-a părut extrem de actuală. Urmărind de câțiva ani buni propaganda regimului putinist, ideologia de stat pe care încearcă să o plăsmuiască jurnaliștii și politologii aserviți Kremlinului, m-am întrebat, fără să vreau, cât de util ar fi fost un proces (fie și simbolic) al comunismului pe la începutul anilor 1990? Cât de mult i-ar fi sensibilizat acesta pe cetățenii Federației Ruse de azi și cât de mult ar fi putut împiedica recenta derivă a Moscovei spre un nou-vechi tip de naționalism-imperialism?

Într-adevăr, dacă stai și analizezi structura discursului mediatic-propagandistic, dar și oficial, al Moscovei, observi cum în acestea se amestecă, într-un mod mai neglijent și chiar mai iresponsabil decât în veacul al XIX (și de aceea: mai sfidător), elemente extrem de eterogene.

Pe de o parte, e reanimată slavofilia, este criticat raționalismul și impersonalitatea (lipsa de “spiritualitate” și “integralitate”) a Occidentului, iar Biserica e antrenată în lupta poporului rus împotriva moravurilor decăzute ale europenilor. Mihail Zadornov, scriitorul satiric de azi, care râde de “prostia” americanilor, “descoperă”, mai în glumă mai în serios, rădăcini rusești în cuvinte europene, aidoma slavofilului Aleksei Homeakov de ieri, care deriva cuvântul “angl” (englez) din numele tribului slav al “uglicilor”.

Pe de altă parte, se revine la terminologia și la uzanțele din perioada sovietică. Statul se identifică tot mai mult cu un partid. Discursul politicienilor și propagandiștilor are ceva din maniera publicistului Lenin: e categoric, lapidar, la limita licențiosului. Totul – în primul rând, voința individului/ cetățeanului – este subordonat statului, care se află „în pericol”. Dușmanii interni (eternii „liberali”) devin mai periculoși chiar decât cei externi. Morala publică și politică e sacrificată Scopului, pe care îl poate defini numai Conducătorul, dialogând, periodic, cu cetățenii. Pe față, pentru mase, Scopul este salvarea Sfintei Rusii de „coruptul” (după caz: „fascistul”, „unipolarul”, „ingratul”, „duplicitarul”) Occident. Scopul real nu mai este, bineînțeles, revoluția permanentă, mai curând banala păstrare a puterii, dar mijloacele rămân aceleași, dată fiindu-le eficacitatea: teroarea, diversiunea, jocul subtil al alianțelor cu „idioții utili” etc. Puterea este apanajul unui grup de aleși, cei care înțeleg foarte bine ce vrea Conducătorul, cel mai „iluminat” dintre toți, ca să folosim terminologia lui Alain Besançon. Conducătorul, la rândul său, corespunde, 3×4, tipului de revoluționar schițat încă de Nikolai Cernîșevski în Ce-i de făcut?: ascet, atlet, subordonat unui ideal, intransingent, situat dincolo de bine și de rău, machiavelic, capabil să renunțe în orice moment la orice legătură afectivă, dacă i-o cere cauza, și gata să acționeze înainte de a calcula riscurile, deoarece e convins că are mereu absolută dreptate…

Procesul comunismului, exorcizarea răului nu mai pot fi realizate. Din păcate, rușii au ratat această șansă, preferând să creadă că ceea ce li s-a întâmplat nu-i mai privește. Acum însă somnul națiunii a mai născut un monstru și națiunea va trebui să suporte – a câta oară! – consecințele indeciziei sale istorice și ale refuzului de a accepta realitatea așa cum este și nu așa cum și-o închipuie.

Adrian Ciubotaru