Recurs la metodă // Nevoia de exorcism (1)

Adrian CiubotaruUn deceniu-două în urmă, foarte multă lume, mai ales în fostul lagăr socialist, și-a dorit un proces al comunismului. Pentru spiritele cele mai justițiare, acesta ar fi trebuit să ia forma tribunalelor militare de la Nürnberg din 1947, unde au fost judecați și pedepsiți liderii naziști. Spiritele ceva mai tolerante au visat și poate mai visează încă la un proces simbolic al comunismului, la o condamnare a tuturor criminalilor din lume care au săvârșit nelegiuri în numele acestei ideologii.

Dar iată că suntem în anul 2014 și ideea anatemizării colective a comunismului, dată la fiare vechi, ruginește frumos alături de alte reverii intelectuale, la fel de utopice. E adevărat că parlamente, state, organizații naționale și internaționale au condamnat, cu diverse ocazii, ororile regimurilor comuniste ori s-au dezis de propriul lor trecut „comunist”. Niciodată însă aceste condamnări nu au depășit faza unor rezoluții sau declarații disparate. Iar cei care ar fi trebuit responsabilizați pentru genocidul, gulagurile și războaiele generate de regimurile comuniste nu au fost niciodată supuși oprobriului umanității.

Spre deosebire de procesul comunismului, de exemplu, care nici nu a început, procesul nazismului continuă, de facto, chiar și în zilele noastre. Nu se bucură oare telespectatorii din întreaga lume de fiecare dată când este identificat, prins și osândit un fost torționar SS? Pe de altă parte, de câte ori ați văzut la TV (la orice post TV, de la BBC la Moldova 1) filmul, reluat de zeci de ori, al urmăririi, capturării și judecării vreunui nkvd-ist responsabil de deportări sau de genocid? Câți știu, de exemplu, de Ejov, Nikolai Ivanovici? Dar câți au auzit de Klaus Barbie? În consecință, toată lumea civilizată de azi (chiar și cei mai ignoranți cetățeni din statele civilizate) e antinazistă, pe când anticomuniști sunt doar cei care s-au informat în această problemă.

Care ar fi explicația fenomenului?

Cea mai răspândită și mai plauzibilă ipoteză este că printre învingătorii celui de-al Doilea Război Mondial a fost și o țară comunistă și că o mare parte a mișcării de rezistență antinazistă a îmbrățișat ideologia comunismului. Prin urmare, cum puteau fi judecați cei care au suferit și au învins în lupta împotriva Germaniei hitleriste și aliaților săi?

În anii 1990, după prăbușirea sistemului totalitar sovietic, terenul părea pregătit pentru un proces internațional al comunismului. Dar cui îi mai păsa, cu adevărat, de aceasta? Occidentul s-a mulțumit cu victoria în războiul rece, iar oamenii din Estul Europei au descoperit consumul și antreprenoriatul. Între timp, au apărut, cum se spune, „alte provocări”, mai „actuale” decât răscolirea trecutului.

Remisia cancerului nu înseamnă însă și dispariția acestuia. Comunismul, de altfel, ca și nazismul, nu este numai o ideologie. Mai bine zis, nu este o ideologie abstractă pe care au împărtășit-o sau cu care și-au acoperit fărădelegile cine știe ce regimuri politice. Comunismul este un fenomen foarte complex și, ca orice plăsmuire demonică, poartă multe nume. Nume menite să genereze confuzie și să-i mențină în eroare pe rătăciți. Pentru unii, de pildă, comunismul este filozofia marxistă. Pentru alții, este o doctrină politică ce teoretizează o societate întemeiată pe proprietate colectivă și fără clase. Pentru și mai mulți, e viitorul luminos care justifică orice măsuri radicale în prezent.

În realitate, comunismul, în formula în care l-am cunoscut aievea, are o dată și un loc de naștere. Are o țară de origine și un pașaport. Cu care a călătorit și a cucerit o bună parte din lume. Aidoma nazismului, comunismul, în întruchiparea lui istorică, este, dincolo de aparențele și premisele sale cosmopolite, o idee națională. Cosmopolită este, în comunism, doar funcționalitatea sa ca instrument de convingere a maselor și atractivitatea mecanismului de preluare a puterii, ceea ce l-a făcut rapid marfă de export. În fond însă, după cum spuneam mai sus, ideologia acestuia rămâne opera unei națiuni concrete și are prea puține trăsături comune cu filozofia lui Marx, cu suferința și dorința de unitate a proletarilor din toate țările și cu nenumăratele partide și mișcări „comuniste” din lume. Și tot așa cum condamnarea nazismului a însemnat, de fapt, condamnarea Germaniei, procesul comunismului ar fi trebuit să tragă la răspundere națiunea care i-a invocat demonul, făcându-l realitate.

va urma

Adrian CIUBOTARU

The following two tabs change content below.