RECURS LA METODĂ // Marea imigrație a popoarelor

adrian-ciubotaru.f.nadea-roscovanu-1024x716

Într-un interviu acordat canalului Digi24, istoricul Neagu Djuvara comentează astfel criza refugiaților din Orientul Apropiat și din Africa de Nord: „Nu sunt indo-europeni, sunt deci o etnie foarte deosebită, ceea ce ne apropie de problema din sfârşitul Imperiului Roman, când a fost invadat de populaţii din Africa, Asia. Trăim un lucru ca acum 2000 de ani, a invaziei Europei, care, de bine, de rău, se cam unificase”. Prin urmare, migrația masivă a popoarelor orientale și africane pune în primejdie identitatea culturală însăși a Europei: „Istoria se schimbă, dar Europa zilelor noastre este mai reticentă şi la limita unui refuz în faţa valurilor de imigranţi. Un procent e asimilabil, dar zece înseamnă enorm pentru orice cultură, iar Europa nu este pregătită să facă faţă unei asemenea invazii” (citat apud Gândul.info).

Nu sunt istoric, dar mi se pare că paralela cu invaziile barbarilor de la sfârșitul Antichității nu este întru totul justificată. După cum nu putem fi de acord nici cu calificativul de „invadatori” aplicat fluxului masiv de refugiați. [Apropo, unii au mers atât de departe, încât au întrevăzut chiar un complot al islamiștilor sau al rușilor în exodul afroasiatic de azi, pe care îl numesc, ca și Djuvara, „invazie”!]
În primul rând, „migranții” huni, ostrogoți, vandali etc. de acum circa 1500 de ani nu au nimic în comun cu imigranții „economici” și cu refugiații „politici” din Magrebul și, respectiv, Levantul actual. Există o mulțime de diferențe, culturale, mentale etc., și doar o singură asemănare: în toate cele trei cazuri, este vorba de deplasarea unor grupuri mari de oameni din regiuni mai puțin civilizate (sau: decivilizate) în regiuni mult mai civilizate (dar și: mai prospere).

În al doilea rând, hunii și goții erau nomazi războinici, „migrația” fiind modul lor de viață tradițional. Arabii magrebieni sau levantini din zilele noastre, precum și alte populații din Nordul african, reprezintă comunități sedentare, la care migrația se atestă, în ultima mie de ani, cel mult sub forma „transhumanței”. Ultima dată arabii războinici au invadat Europa pe vremea marelui Califat (sec. VII-VIII) și doar acești mauri din zorii Islamului pot fi comparați, în oarecare măsură, cu barbarii „europeni”.

În al treilea rând, barbarii care au reușit să pună stăpânire, în cele din urmă, pe Imperiul Roman de Apus, nu prezentau un pericol cultural pentru europenii de atunci (romani sau populații romanizate). Până și cele mai fioroase triburi germanice s-au lăsat asimilate de indigeni, integrându-se, după o perioadă inerentă de distrugeri și vandalism, inerentă oricărui jaf/ ocupații, în civilizația moștenită de la romani. Istoricul Henri Pirenne, în Mohamed și Carol cel Mare (1937), a dovedit continuitatea multor instituții, dar mai ales a economiei și a modului de viață roman chiar și după căderea Imperiului, continuitate întreruptă abia după ce Califatul arab transformase Mediterana într-o mare internă. Contribuțiile barbarilor s-au mărginit, în general, la o relativ nouă formă de guvernământ (chiar dacă regatele germanice și-au asumat o descendență „romană”, inclusiv până la apariția Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, monarhii lor au avut o cu totul altă „genealogie”) și la un tip absolut nou de aristocrație.

Spre deosebire de barbarii cu care îi compară Neagu Djuvara, refugiații afroasiatici de azi descind dintr-o civilizație. Din cel puțin civilizația islamică, deși am putea face trimitere și la alte straturi culturale, ceva mai adânci. Și dacă imigranții amenință cumva Europa, o fac nu în calitatea lor de noi „barbari”, ci de popoare cu un cod cultural atât de bine articulat și atât de bine incifrat în mentalitatea colectivă, încât acesta pare imposibil de spart și de recodat cu una, cu două.

Barbaria este incompatibilă cu civilizația, dar numai până în clipa în care se revarsă în aceasta. Și atunci barbaria dispare, se integrează, nu fără a afecta desigur structura civilizației, nu fără a o modifica și adapta puțin la noile condiții de viață, dar cu certitudine fără a o anula pe aceasta din urmă. O civilizație poate dispărea numai în urma contactului (fie prin cotropire, fie prin contopire) cu o altă civilizație, oricât de înapoiată sau avansată ar fi cultura sau vârsta culturală a populațiilor care preiau inițiativa. Iar inițiativa, în acest moment de tot mai intens melanj Orient-Occident, îi aparține Orientului. Din simplul motiv că civilizația occidentală și-a elaborat deja un cod pentru primirea, găzduirea și integrarea elementului cultural străin, pe când civilizația orientală de azi încă nu are un cod al pribegiei, înstrăinării, strămutării și asimilării într-un alt univers decât cel familiar, domestic. În jocul civilizațiilor (care e întotdeauna un „șoc”, o „ciocnire”) pierde însă doar cel care urmează regulile, nu și cel care le ignoră.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)