Recurs la Metodă // Lampa și djinnul

Adrian CiubotaruCapul de afiș al mass-mediei mondiale a fost ținut, în ultimele șase luni, de două evenimente cu adevărat istorice: războiul „hibrid” purtat de Rusia în sud-estul Ucrainei și expansiunea așa-numitului SIIL (Statul Islamic din Irak și Levant), redenumit recent SI (Statul Islamic).

Primul eveniment a luat lumea prin surprindere, șocul fiind generat în special de analogiile pe care le-au generat în memoria colectivă metodele aplicate de Putin în țara vecină. Al doilea eveniment păruse, cel puțin într-o primă etapă, mult mai puțin surprinzător. În creuzetul războiului civil din Irak și Siria, formele pe care le tot lua conflictul religios sunito-șiit au devenit mai mult sau mai puțin previzibile. Se crease chiar impresia că adevărata competiție nu e între combatanții celor două (trei? n?) tabere, ci între crimele pe care le comiteau aceștia. Cu timpul, s-au resemnat atât oamenii de rând, cât și specialiștii în materie de islam: nici unii, nici alții nu mai așteaptă, la modul serios, instaurarea păcii în regiune.

Spre sfârșitul verii însă, am început a înțelege cu toții că ceea ce se întâmplă în nordul Irakului și al Siriei nu este un simplu război civil și / sau interconfesional și că termeni precum islamism, fundamentalism, terorism nu mai sunt suficienți pentru a descrie fenomenul în toată complexitatea lui.

Există o diferență esențială între jihadul purtat de organizații teroriste precum al-Qaeda și agresiunea declanșată de SIIL. Odată cu aceasta din urmă, islamismul s-a teritorializat. Djinnul a ieșit din lampă: ținta fundamentaliștilor nu mai este mintea și inima credincioșilor, ci teritoriul pe care îl populează aceștia. Indiscutabil, mai multe regimuri din partea mahomedană a lumii au cochetat cu ideea unui stat bazat pe tot ceea ce înseamnă islam. Iranul este unul dintre multele exemple. Arabia Saudită e un alt exemplu, poate chiar cel mai reușit. Cu toate acestea, statul condus după șaria nu trebuie confundat cu statul islamic visat și construit acum de echipa internațională de combatanți cu statul-major la Ar-Raqqah.

În general, islamul este, probabil, cea mai „neteritorială” religie din lume. Islamul este acolo unde credinciosul își așterne covorașul pentru a-și face rugăciunea. Musulmanul nu are nevoie de circumscripții ecleziastice, de parohi sau parohii – la nevoie, orice locuință poate deveni geamie și orice credincios cu știință de carte – muftiu. Pentru un mahomedan, adevărata lui patrie este credința în Allah și în profetul acestuia, Mohamed. Aceasta nu înseamnă că statele create de musulmani nu au ținut să se extindă atunci când au avut această posibilitate și că nu au încercat să islamizeze popoarele cucerite. Totuși, imperialismul arab de la limita mileniilor I și II, stimulat de avântul islamului și al civilizației pe care a produs-o acesta, nu are prea multe în comun cu ideea unui stat islamic, propovăduită de SIIL.

Aventura lui Abu-Bakr al-Baghdadi (conducătorul SIIL/ SI) seamănă, mai curând, cu „războaiele sfinte” pe care le purtau cruciații dornici să elibereze Ierusalimul de păgâni. Ca și cruciații, majoritatea combatanților SI nu sunt lorzi și baroni, ci oameni de rând, depășiți de propriul lor timp și marginalizați în plan social. De pildă, foști soldați în armata lui Saddam Hussein, suniți ajunși la cheremul șiiților după căderea tiranului de la Bagdad. Sau: sirieni ce dau vina pentru eșecurile lor personale pe domnia alawitului Bashar al-Assad și mai puțin pe regimul politic în sine, care nu are cum să se schimbe odată cu venirea unor suniți la putere.

Toți acești marginali se hrănesc din frustrare și resentiment. Deoarece islamul nu a produs o civilizație materială pe potriva Occidentului, religia aceasta li se pare cea mai spirituală dintre toate, cea mai rezistentă la ispitele Răului. Islamul este salvarea perfectă pentru majoritatea adepților SI și pentru că aceștia s-au născut într-un mediu musulman – recursul disperat la religie, în lipsa altor oportunități, este și un refugiu într-un spațiu securizat, perceput ca matern, casnic, un fel de prelungire întru eternitate a copilăriei. E vorba însă de o copilărie cu kalașnikovul în mână și de un refugiu care nu tămăduiește, ci adâncește frustrarea, întrucât îl îndepărtează pe adept de adevăratele remedii. Nefiind în stare să-și trateze propriile răni, combatantul este gata să-l schilodească și pe vecinul de cartier, pe omul cu care frecventează aceeași moschee. Pe scurt, ca și nebunia cruciată de acum o mie de ani, acțiunea SI, pornită în numele credinței, e o chestiune care ține mai mult de psihanaliză decât de teologie sau istorie.

Mai important e însă faptul că teritorializarea islamismului radical echivalează cu generalizarea terorii. Terorismul practicat azi de Hamas sau al-Qaeda ni se va părea acupunctură pe lângă loviturile de baros pe care le va aplica SI cu timpul întregii civilizații islamice și europene, dacă nu va fi oprit din fașă. Pe acest fundal, mi se par futile și periculoase discuțiile despre vina pe care o poartă Occidentul (în primul rând, SUA – cine altul?) pentru frecarea lămpii. Campania lui Bush Jr. în Irak, oricât de neargumentată (nu și zadarnică!), nu a fost premisa, ci concluzia unui silogism pe care nu l-au compus americanii, ci regimul lui Saddam însuși. Mai exact: războiul civil din Irak nu a început atunci când americanii au dat jos statuia lui Hussein, ci atunci când Hussein a înșurubat statuia lui de sunit în centrul unui oraș de șiiți. Prin urmare, unchiul Sam a răsturnat lampa cu pricina, de șlefuit însă au șlefuit-o alții, până la el.

Încă ceva. Pentru observatorul atent, paralelismele între combatanții SIIL și cei din Donbas țin de domeniul evidenței. Nu luăm în calcul deosebirile de suprafață, pe care unii le dau drept diferențe de fond – zeitățile diferă (Lumea Islamică la unii, Lumea rusă la alții), dar conștiința mitologică este aceeași. Ca și disponibilitatea pentru sacrificii.

În realitate, orice stat eșuat (nu numai Irakul sau Ucraina, dar și un stat precum Republica Moldova) este o pepinieră virtuală de khmeri roși și novoroși. Mediul este prielnic, resentimentele – enorme. E destul o scânteie și nițică finanțare: petrodolari de la saudiți, gazoruble de la ruși…

În acest context, sunt foarte curios să aflu câți politicieni de la noi știu ceva despre statul islamic? Mă liniștește totuși gândul că au auzit cu toții de Hottabâci… Sau nu?

Adrian Ciubotaru

The following two tabs change content below.