Recurs la metodă // Klaus cel Mic și Klaus cel Mare

Adrian Ciubotaru(urmare din numărul de vinerea trecută)

Competiția pentru Cotroceni sau Pe cine va ponta România?

Pe 2 noiembrie 2014, cetățenii României își vor alege un nou președinte. Sau pe 16 noiembrie, dacă va fi nevoie de un al doilea tur de scrutin. Și sondajele arată că va fi: niciunul dintre candidați nu ar întruni 50%+1 de voturi în primul tur.

Candidaţii mai bine cotați sunt Victor Ponta (Partidul Social Democrat), Klaus Iohannis (Alianța Creștin Democrată, adică Partidul Național Liberal+Partidul Democrat Liberal) și Călin Popescu Tăriceanu (Partidul Liberal Reformator). Procente bune vor strânge de la masa „bogaților” politicieni precum Elena Udrea (Partidul Mișcarea Populară) sau Hunor Kelemen (Uniunea Democrată Maghiară din România). PMP, care e un fel de biserică a martorilor lui Băsescu, și UDMR, care reprezintă minoritatea maghiarilor, vor răpi multe voturi de la candidații de „dreapta” în primul tur de scrutin. Monica Macovei și alți candidați independenți ar putea avea probleme la colectarea numărului necesar de semnături pentru înscrierea în cursă (200 000), dar chiar și așa, participarea lor la alegeri va fi una simbolică.

Dacă ar fi să ne luăm după sondaje, câștigătorul clar al alegerilor este Victor Ponta. Nostalgia după guvernarea social-democrată, alimentată de campaniile mediatice anti-Băsescu și de autodiscreditarea unor lideri ai dreptei (Crin Antonescu, pilda cea mai strigătoare la cer), este atât de puternică, încât românii simt urgent nevoia unui ciclu complet de guvernare PSD-istă. La încheierea ciclului, aceiași români vor înțelege că sintagma „spectator Antena 3” nu e sinonimă cu „luptător împotriva dictaturii lui Băsescu”, ci cu lexemul „fraier”. Dar asta va fi după, acum e masochismul.

Totuși, partea cea mai intrigantă a alegerilor din acest an nu este atât raportul de forțe PSD–Ceilalți, cât procentul pe care îl va acumula neamțul Klaus Iohannis în primul și, pentru binele Patriei, în al doilea tur de scrutin.
La umbra baobabului bătrân…

Noua democrație românească, cea care s-a instituit după 1989 încoace, a cunoscut, desigur, mai mulți candidați la prezidențiale din partea minorităților naționale, cu precădere unguri. Klaus Iohannis este însă primul „minoritar” propriu-zis (adică un neromân „în clar” și nu un neromân care se dă drept român sau un român care invocă ascendențe neromânești) care nu reprezintă la alegeri o comunitate etnică și care are, tocmai în această calitate, șanse reale de a concura pentru cea mai înaltă funcție în Statul Român cu un român „get-beget” (nu poți spune „român verde” despre Ponta, nu?).

Privite dinafară, lucrurile arată foarte bine. Se știe că europenii îi consideră pe români restanțieri la capitolele „egalitatea șanselor”, „toleranță” și alte chestiuni din alea sensibile care se referă la atitudinea majoritarilor față de minoritari. Și iată că, în plin an 2014, când Bucureștiul încă nu și-a refăcut imaginea după rușinoasa campanie din 2012 și tocmai atunci când, în anumite țări europene, se atestă revenirea la putere a unor formațiuni mai curând populiste decât democratice, în România, candidatul cu a doua șansă la președinție este un… sas (sic!). Mai mult, un sas propulsat pe muchia cuțitului electoral de două partide „naționale”: PDL și PNL.

Privite dinăuntru, lucrurile arată ceva mai rău. În România nu s-a format o clasă politică sănătoasă, funcțională, cu adevărat europeană, dar și bine ambreiată la specificul electoratului, care să facă față celei mai mari provocări postdecembriste: reculul mental constant al populației la modéle de organizare și de administrare a țării care au o foarte vagă legătură cu democrația, mai curând cu obștea noastră rurală dintotdeauna.

“La umbra trenţăroasă a baobabului au crescut însă prea multe buruieni.”

S-au înregistrat, totuși, mai multe tentative în acest sens. Spilcuita alianță care părea să fi stins pentru prima dată eterna flacără a regelui Ion, făcându-l pe Emil Constantinescu rector pe toată țara, a sucombat în planuri mărețe, dând dovadă de o debilitate politică ieșită din comun chiar și pentru standardele naționale. Guvernarea Băsescu (o îmbinare de cuvinte potrivită, în ciuda numeroaselor și pestrițelor cabinete de miniștri și alianțe care s-au perindat la guvernare între 2004-2014) a început să facă ordine în justiție, a promovat elitele culturale adevărate ale țării, care au promovat mai apoi imaginea acesteia în lume, și a dat dovadă de o oarecare consecvență și fermitate în sfere până atunci platonice pentru români (de pildă, în politica externă). Dar personalitatea nostromului a fost prea covârșitoare pentru clasa politică ce s-a adăpostit destul de comod în spatele acestuia, la bune, dar mai ales la rele.

La umbra trenţăroasă a baobabului au crescut însă prea multe buruieni. Nu am putea spune că această explozie vegetală nu i-ar fi produs plăcere lui Traian Băsescu, dar tot de la ea i s-au și tras necazurile. După ce criza a ciuruit buzunarele românilor, confuzia dintre carisma personală și vocația de lider național nu mai putea dura. Odată cu baobabul băsist, s-a prăbușit și toată clasa politică ce părea să se înfiripeze în siajul reformelor. Astfel, după mai multe impasuri politice (impeachmentul eșuat al președintelui, isterioasa alianță victorcrină, interminabilul schimb intra- și interpartinic de gunoaie și gunoieri în ochii hipnotizați ai publicului recunoscător), partidele liberale din România (așa-zisa „dreaptă”) s-au pomenit, în preajma scrutinului din 2 noiembrie 2014, fără arme și muniții.

Der Bürgermeister

Pe acest fundal, candidatura lui Klaus Iohannis, votată de majoritatea membrilor noii alianțe anti-PSD-iste, arată nu atât ca o opțiune, în stil occidental, pentru un „președinte negru” sau un „prim-ministru femeie”, ci ca o soluție disperată, dictată mai degrabă de împrejurări potrivnice și mai puțin de spiritul deschis, european al liberalilor locului. Într-adevăr, în alte circumstanțe, ceva mai fericite (mai exact, în cazul în care partidele liberale nu s-ar fi decimat reciproc, pactizând din când în când cu PSD-ul), puțini ar fi optat pentru un candidat unic (și) neamț la președinție într-o țară care încă se mai uită chiorâș la străini și care încă mai crede cu sfințenie în teoria complotului mondial.

Să revenim însă la cetățeanul Klaus Iohannis. Acesta este primarul de peste un deceniu al Sibiului care a știut să atragă o mulțime de investitori și de fonduri europene, dobândind chiar, în 2007, pentru vechea urbe săsească, statutul de Capitală Europeană a Culturii. Gospodar priceput, fostul profesor de fizică Iohannis este respectat pentru realizările sale locale nu numai de pământeni, ci și de străini. Drept dovadă stau numeroasele distincții naționale și internaționale ce i s-au conferit în ultimul deceniu.
Pe scurt, Iohannis pare a fi neamțul proverbial pe care românii îl așteaptă de atâta amar de vreme în fruntea țării. Față de germanul care a modernizat România (Carol I), Iohannis are un singur avantaj, cel de a se fi născut pe pământ românesc și de a nu fi considerat drept venetic. Mai mult, după unii comentatori, Iohannis este opțiunea perfectă pentru scena politică românească, măcinată de râcă, veleităţi, trufie și provincialism: se știe că, pe durata primului mandat de bürgermeister, Iohannis a găsit rapid formula de coabitare cu majoritatea PSD-istă din Consiliul Municipal Sibiu. Ceea ce nu e puțin lucru.

Totuși, după cum spuneam mai sus, Iohannis are prea puține șanse de a deveni președinte al României. Din păcate, țara-mumă nu are, nu atât curajul, cât un simț elementar al umorului ca să aducă un sas în Palatul de la Cotroceni. Alegerea lui Iohannis nu ar denota însă numai simțul umorului, ci și o conștiință autoironică, superioară. Cu alte cuvinte, ar fi semnul maturizării unui popor care a înțeles că miza exclusivă pe etnofond reprezintă, în unele chestiuni, o eroare și că ar fi bine ca unele țări să fie conduse, măcar o dată la o sută de ani, de nemți. Fie și în scopuri profilactice.

Căutând un titlu pentru textul despre alegerile prezidențiale din România, mi-am amintit de frumoasa poveste a lui Hans Christian Andersen, Klaus cel Mic și Klaus cel Mare. Titlul basmului mi s-a părut foarte potrivit pentru ciudata aventură a primarului de Sibiu care a ajuns, peste noapte, singura speranță a partidelor liberale de a se agăța de putere într-o Românie tot mai pesedizată. Sigur că Iohannis e un Klaus cel Mic pe lângă klaușii cei mari, baronii din spatele și din fruntea PSD-ului. Acestea sunt însă datele inițiale ale problemei, căci, în povestea lui Andersen, Klaus cel Mic iese, până la urmă, învingător în confruntarea cu Klaus cel Mare. Va avea oare Klaus Iohannis inteligența și viclenia necesare ca să egaleze isprava tizului său ficțional?

Adrian Ciubotaru

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău