RECURS LA METODĂ // Judecata de mai apoi

00qyys23PLDM a cerut anularea termenului de prescripție în dosarul 7 aprilie 2009. Cu intransigenţa-i caracteristică, cea care îi face pe toți să se înfioare la gândul “ce-ar putea face Filat dacă nu ar fi Plahotniuc”.

Nu vreau să vorbesc însă nici despre populismul lui Filat și nici despre modul în care oamenii legii din această țară știu să-și acopere, reciproc, fărădelegile. Pentru moment, nu mă tentează nici discuțiile despre cei care au determinat, declanșat sau accelerat evenimentele. Internetul și presa scrisă prisosesc de speculații și nu este cazul să mai venim și noi cu o contribuție.

Grav e altceva. Maniera în care se discută problema. Comentatori și bloggeri, analiști și oameni politici varsă tone de pixeli peste adversari, învinuindu-i de haosul și/ sau de crimele din 7 aprilie 2009. Se întâmplă, de obicei, în ajun de Paști, când se împlinește anul și se acutizează crizele de primăvară.

“Investigațiile” se desfășoară după o schemă prestabilită. Mai întâi, sunt aleși și numiți vinovații. Fiecare tabără are, bineînțeles, “preferații” săi. Deoarece anchetele “organelor competente” au semănat mai mult cu căutarea de sălăți în Grădina Ursului, lista inculpaților prezumtivi arată nepermis de pestriț: de la guvernanții (PCRM) și opoziția de atunci la oligarhii autohtoni sau mâna obligatorie a Moscovei. De-a mirării că nu prea figurează masonii și sioniștii, de obicei atât de populari printre conspiraționiști. Așadar, la început e prezumția vinovăției și abia mai apoi se trece la descrierea și interpretarea evenimentelor. Care se explică însă și capătă un sens exclusiv prin implicarea “decisivă” a actorilor incriminați. Nu de puține ori, cei care acuză vor să-i pedepsească pe cei acuzați pentru cu totul alte păcate, dar nu se pot abține să nu le pună în cârcă și dosarul 7 aprilie 2009. De și mai multe ori, dosarul e doar un prilej de ciorovăială ieftină, care bagatelizează lucrurile.

Astfel, 7 aprilie 2009, dintr-o tragedie națională, s-a transformat, treptat, într-un subiect de bârfă sau calomnie și într-un instrument de răfuială politică. Dar aceasta se datorează nu numai slăbiciunii sau ipocriziei clasei politice. Vina o purtăm cu toții, adică noi, cetățenii, care nu așteptăm atât adevărul, cât condamnarea celor pe care îi credem “vinovați”. Crima este mai puțin importantă pentru noi decât pedeapsa. Culpa celor pe care îi credem responsabili este “dincolo de orice îndoială”, aproape ca la Kafka, și aceasta pentru că nu mai discutăm demult cu probele pe masă. Iar în absența probelor, fie în dosarele procuraturii, fie în paginile ziarelor, toți cei pe care îi vom incrimina pentru 7 aprilie vor fi mereu doar vinovați de circumstanță. Chiar și cei direct responsabili de represalii vor fi întotdeauna niște vinovați de circumstanță, atât timp cât ancheta va bate pasul pe loc și culpa lor nu va fi pe deplin dovedită. Și tocmai acest lucru este anormal într-o țară de drept.

În aceste condiții, anularea termenului de prescripție va justifica nu atât temerile celor care au comis nelegiuiri, cât apatia sau subterfugiile celor care trebuie să facă justiție. Cel puțin până la următoarele alegeri.

Dreptul la adevăr sau dreptul la bâtă

De altfel, nici măcar nu sunt sigur că suntem pregătiți moral pentru anchete și investigații serioase, mai curând am fi gata să persiflăm activitatea oricărei comisii de anchetă, știind din start că rezultatele vor fi, “oricum”, măsluite. Și afirmația este valabilă nu numai cu privire la evenimentele din 7 aprilie, întrucât noi nu ne dorim atât adevărul, cât un rezultat care să se înscrie în concepția noastră personală despre lege, dreptate și osândă.

Nu vreau să fiu suspectat de publicitate (in)directă, dar nu pot să nu vă dau, în sprijinul afirmației de mai sus, următorul exemplu. În 2010, aveam onoarea să coordonez și să prefațez ediția bilingvă a volumului Revoluția Twitter. Episodul întâi: Republica Moldova (Twitter Revolution. Episode One: Moldova), apărut la editurile ARC și Știința. Cartea era o încercare de a reconstitui și înțelege evenimentele din 7 aprilie 2009. De exemplu, primele 70 de pagini refăceau, cu multă fidelitate, cronologia revoltei și reprimării acesteia, în date și cifre, textul fiind însoțit de fotografii grăitoare. Efortul editurilor a fost apreciat atât peste hotare (dată fiind participarea unor autori străini la proiect, dar și lansarea la Târgul Internațional de Carte de la Frankfurt), cât și de specialiștii de acasă. Nu și de publicul autohton însă. Deși lansarea versiunii în limba română a cărții a avut loc în prezența a cel puțin 200 de studenți de la USM, deși volumul a fost intens mediatizat, vânzările din Moldova, din câte știu, nu le-au depășit cu mult pe cele din Germania. Nu spun că noi, editorii, am făcut o carte excelentă: cartea are părțile ei bune și proaste. Spun doar că am făcut o carte necesară, pe cât posibil documentată, tocmai atunci când oamenii păreau să ceară niște lămuriri.

Atitudinea publicului nostru față de singura carte care descria, la moment, o revoltă ce a zguduit nu numai propria lui țară, ci și întregul mapamond (nu au numit oare experții străini revolta din 7 aprilie drept prima “revoluție Twitter” din lume?) ne-a convins că moldovenii, în general, nu vor să afle adevărul, ci să-și reconfirme, de fiecare dată, părerea despre acesta. Părerea (mai exact prejudecățile, orizontul de așteptare, stereotipurile etc.) preexistă oricărei analize și deci anulează necesitatea acesteia. Deoarece efortul analitic înseamnă asumarea unei responsabilități. Inclusiv pentru faptul că o mulțime de chișinăueni și de “oaspeți ai capitalei” își petreceau frumos și util timpul prin baruri, cafenele și alte locuri publice în acea însorită zi de 7 aprilie 2009. Sau pentru că unii și-au exprimat mai apoi atitudinea față de evenimente prin absenteism electoral. Sau pentru că alții au uitat cu prea multă ușurință ce a determinat revolta tinerilor și ce beneficii a adus aceasta țării în ultimii cinci ani de zile. Sau pentru că unii părinți nu vor să admită nici azi că în locul lui Valeriu Boboc putea fi copilul lor.

Nu este prima și, mă tem, nici ultima dată când lăsăm judecata de azi pentru “ceva mai apoi”. Astfel, amânăm nu numai soluționarea unor chestiuni incomode și stringente, ci mai și oferim fiecărei canalii dreptul de a ne da cu bâta în cap ori de câte ori aceasta va găsi de cuviință.

Adrian Ciubotaru

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău