RECURS LA METODĂ // Iubirea ca amanet

Nu a fost deziderat după 1989 încoace mai hulit, mai depreciat și mai ridiculizat ca unionismul. Cine nu și-a bătut joc de Unire? Cam toată lumea, în special clasa politică din Republica Moldova, dar și o însemnată parte din clasa politică a României. A rămas unionist în suflet un segment important al populației cu conștiință și coloană vertebrală, de o parte și de cealalta a Prutului, dar opțiunile sale nu au contat în lipsa unei forțe politice cu adevărat dedicate Unirii.

De idealul reîntregirii și-au șters picioarele atât antiunioniștii (mai mult sau mai puțin) declarați, cât și cei care au transformat acest ideal în program politic. Primii au atacat fie de pe pozițiile clasicizate deja ale moldovenismului, fie acoperindu-se cu logica politică a momentului și cu o mulțime de alte „bune intenții” și/sau îndemnuri la „prudență” și „realism”. Cei de-ai doilea s-au dovedit, în mare măsură, profitori de duzină, oportuniști gata să-și ipotecheze idealul pentru un credit politic (sau, după caz, financiar) pe cât de îmbietor, pe atât de înșelător.

Adevărul este că unionismul a rentat. Pentru mulți – de la oameni politici la personalități culturale – a însemnat carieră, fotoliu de parlamentar, finanțare, burse, granturi și toate privilegiile/înlesnirile/libertățile subsecvente. În Basarabia, e drept, unii patrioți cu ștaif au resimțit, sporadic, presiunea „organelor” statului și au fost loviți cu regularitate de propaganda stataliștilor, dar Bucureștiul a avut grijă să le compenseze deranjul, prin varii mijloace. Mai ales dacă au țipat după ajutor și s-au aliat cu partidele necesare.

În general, puterea de la Chișinău nu a persecutat unionismul, deși, pe vremea comuniștilor, de exemplu, s-a comportat destul de agresiv cu cei care le „subminau statalitatea”. A preferat, în schimb, să-l controleze, uneori din culise, trăgând de sforile pe care le țineau în mâini unele personalități culturale sau unii lideri politici, alteori, chiar din scenă, cu măști tricolore pe față, dar și fără intermediari. Din când în când, guvernanții de la Chișinău și-au coordonat „tutela” cu cei de la București, de cele mai multe ori însă, s-au descurcat și singuri.

Anul 2018 promitea, dată fiind ineluctabila aniversare, o nouă și foarte festivă culminație a acestor strategii. Crizele interne, datorate corupției și proastei administrări, dezastrul economic (în Republica Moldova) și cel politic (în România) i-au făcut însă pe guvernanți să-și regândească politicile de Centenar.

Speriat de sondaje, de eșecurile repetate ale propagandei, dar mai ales de înviorarea unionismului acolo unde acesta poate fi controlat mai puțin, adică în popor, binomul de la Chișinău a decis să pună capăt flirtului cu mișcarea unionistă. Dar fără a rupe, cel puțin deocamdată, relațiile de bună vecinătate cu România și pe cele de parteneriat cu guvernarea de acolo.

La rândul său, Bucureștiul a înțeles că nu Centenarul este cel care va abate atenția cetățenilor revoltați de la colapsul moral al unei puteri discreditate atât în interior, cât și în exterior. Ba dimpotrivă, accentul pe marea sărbătoare ar fi putut genera la români o irepresibilă ispită a solidarității și comunității, de neacceptat pentru o guvernare ce nu se poate menține altfel decât dezbinând și antagonizând. De aici, nevoia de referendumuri pentru familie și discursuri provocatoare la adresa valorilor europene.

Ultimele excese ale Chișinăului – interdicția de intrare pe teritoriul Republicii Moldova pentru George Simion și concedierea jurnaliștilor de la TV10 – arată că guvernarea de aici nu-și mai poate îngădui luxul de a cocheta cu mai multe forțe politice pentru a-și asigura eventualul sprijin al acestora în viitorul parlament. Se pune problema intrării, fie și printr-o spărtură în zid, în sala viitorului legislativ, de aceea orice altă prietenie sau alianță decât una “pro Moldova”, altfel spus, cu socialiștii, este de acum înainte exclusă.

Amanetată de pseudounioniști abili și patrioți cu simbrie, speculată conjunctural de putere, necultivată cum se cuvine de școală, dragostea de țară a basarabenilor, de adevărata lor țară, sucombă încet, continuu și implacabil în găoacea medieval-statalistă a RM-ului sub apăsarea mizeriei, disperării, despotismului și a venalității mai-marilor zilei. Fără sprijinul acestei iubiri, se pierde în abisurile subconștientului romantic și în iureșul prefacerilor culturale inclusiv visul unei țări mari și unite al românului dintre Prut și Tisa, preocupat acum să-și salveze mai curând unirea cu Europa decât să o caute pe cea cu Basarabia.

The following two tabs change content below.