RECURS LA METODĂ // Istorii de manual (II)

Adrian Ciubotaru

3. Acordul privind reducerea programului nuclear iranian (așa-numitul „Iran Deal”) pare să aibă chiar acea semnificație epocală pe care i-o atribuie presa internațională și specialiștii. Pe lângă consecințele imediate pentru economia globală (revenirea persanilor pe piața petrolieră și a occidentalilor pe piața iraniană), Obama și liderii europeni au urmărit câteva scopuri strategice atunci când au semnat controversatul acord. Cel mai important obiectiv ar fi, din câte am înțeles, refacerea, fie și parțială, a echilibrului geopolitic în lumea islamică, distrus după căderea regimului lui Saddam Hussein și izolarea Teheranului prin sancțiuni politice și economice. Un echilibru vital acum, când Statul Islamic câștigă tot mai mulți adepți și amenință cu un război de proporții între musulmani.

Totuși, o serie de experți, dar și oficialii unor state s-au arătat sceptici privind atât șansele de implementare a acestei înțelegeri, cât și posibilitatea reinstalării stabilității în regiune. De exemplu, Benjamin Netanyahu, prim-ministrul Israelului, a calificat înțelegerea drept „greșeală istorică” și „joc cu soarta colectivă a lumii”. Iranul, la rândul său, nu a întârziat să reconfirme temerile lui Netanyahu: câteva zile în urmă, ayatollahul Ali Khamenei a reiterat poziția țării sale, potrivit căreia „Statul evreiesc” rămâne dușmanul și ținta numărul unu ale Teheranului. Și dacă reacția israelienilor era previzibilă, atitudinea finală a prinților saudiți (capătul financiar și politic al fitilului sunit) este, deocamdată, o necunoscută. Pentru a îmblânzi Arabia Saudită, dar și pe ceilalți mamuți petrolieri din Golful Persic, John Kerry, secretarul de stat american, va face o vizită neplanificată la Doha, Qatar. Cea mai dificilă misiune îi așteaptă însă pe liderii americani la ei acasă, unde congresmanii republicani s-au declarat deja categoric împotriva ratificării acordului cu Iranul, pe care îl consideră drept încă o eroare a politicii defetist-împăciuitoare a „pacifistului” Obama.

Dincolo de contextul, încurcat și exploziv, în care s-a produs acest „Iran Deal”, s-a făcut remarcată și poziția Federației Ruse. După toate aparențele, rușii ar fi trebuit să se opună acordului care le anulează practic toate șansele de reviriment economic: întoarcerea petrolului și gazului iranian pe piața globală va prăbuși prețurile la hidrocarburi, lovind puternic în economiile dependente de acestea. Totuși, Vladimir Putin a susținut inițiativa americană, iar Barack Obama a recunoscut că, fără sprijinul rușilor, înțelegerea nu ar fi fost posibilă în forma ei actuală.

Mulți au întrevăzut aici și mâna Chinei, interesată de reintegrarea Iranului (vechiul său partener regional) în schemele geopolitice și economice mondiale. Alții, existența unui acord secret între americani și ruși: „Noi vă dăm Iranul, voi ne cedaţi Ucraina”. Analiştii mai serioşi și-au amintit însă de prietenia și parteneriatele mai vechi iraniano-sovietice/ rusești, de angajamentele pe care Moscova și le-a asumat întotdeauna deschis față de Teheran și de interesele comune ale acestor state în Asia Mijlocie și în Orientul Apropiat. Mai puțini s-au gândit însă la faptul că Putin și clica acestuia au început să conștientizeze, în sfârșit, pericolul islamist, poate chiar mai iminent pentru Rusia decât pentru Europa sau America. O conștiință tot mai pregnantă, ce s-a instaurat la Kremlin odată cu asasinarea lui Nemțov (chiar sub nasul ohrankăi și imediat după declarațiile acestuia privind atentatul de la Paris) și care s-a consolidat, cu timpul, culminând prin depistarea și lichidarea recentă a mai multor rețele și „cuiburi” SI pe teritoriul rusesc, în special în Caucaz.

  1. Frica de transfrontalierul Stat Islamic nu ar fi fost atât de adâncă în Rusia, dacă fosta mare putere mondială nu era silită acum să treacă printr-o adevărată criză de suveranitate. Anexând Crimeea și trezind la viață duhul anarhic al mahnovismului în Donbass, rușii au ales confruntarea cu Vestul, singurul partener strategic care i-ar fi putut ajuta să-și mențină suveranitatea în fața presiunilor economice și politice venite din Est. Contractul de livrare a gazelor semnat anul trecut cu Beijingul (deloc rentabil, sub aspect financiar), arendarea unor terenuri întinse în Transbaikalia de către companiile chinezești, invazia economică și demografică a Chinei în Orientul Extrem sunt doar o parte din prețul pe care Rusia l-a plătit și îl va plăti încă mult timp înainte pentru victorioasa aventură militară în Ucraina.

Trendul „desuveranizării” a fost reconfirmat, pe 8-9 iulie a.c. la Ufa, Bașkortostan, unde a avut loc cea de-a șaptea reuniune a liderilor țărilor BRICS (foto) și unde toată lumea a înțeles că această organizație de „cooperare economică” este menită nu atât să contracareze hegemonia occidentală (o „lume multipolară” în locul unei „lumi unipolare”, după cum proclamase Putin), cât să consolideze puterea Chinei. Beijingul a devenit, cvasioficial, la Ufa, liderul informal al tuturor regimurilor care, din varii motive, vor ezita să ceară ajutorul financiar și sprijinul politic al Occidentului, condiționat întotdeauna, după cum se știe, de aberații precum „reformele economice”, „independența justiției” și „respectarea drepturilor omului”. De azi înainte, New Development Bank (NDB), cu sediul la Shanghai, este alternativa chinezească la Fondul Monetar Internațional. Fără să-l substituie financiar pe acesta (deocamdată nici nu prea are cum), îl va substitui politic. Mai ales în ochii acelor lideri din Africa sau din America Latină, care și-au transformat demult țările în state clientelare ale Chinei.

Evenimentele analizate mai sus și cele peste care am trecut cu bună știință (prefigurarea unei politici migraționiste noi în UE, lupta cu corupția și cu formațiunile paramilitare naționaliste din Ucraina, care a generat tensiuni la frontiera de vest, detașarea tot mai vizibilă a Marii Britanii de politicile financiare și sociale ale Uniunii Europene și discuțiile tot mai aprinse despre „Brexit”, decizia Japoniei de a permite utilizarea propriilor trupe militare pe teritoriul altor state etc.), dar mai ales ritmul accelerat în care se succed acestea în ultima perioadă, arată că timpul nu mai are răbdare. Și că țări mici, dependente de jocurile geopolitice ale țărilor mai mari, ar trebui să-și (re)gândească rapid sistemul alianțelor și parteneriatelor pentru următorii 2-3 ani. Aș avea în vedere aici (mai ales) Republica Moldova, dacă aceasta ar fi un stat ca toate celelalte, conștient de riscurile pe care conjunctura internațională actuală le prezintă pentru propria lui suveranitate. Dar Republica Moldova demult nu mai este un stat. Și poate că nu a fost niciodată.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)