Recurs la metodă // Era birocraților

Secolul XXI va fi birocratic sau nu va fi deloc. Păcat că nimeni nu a făcut o asemenea profeție în veacul trecut, poate că omenirea trăgea cu urechea și evita unele probleme grave, sistemice, pe care le datorăm castei funcționărești. E adevărat că omenirea, în general, nu prea trage cu urechea la vorbe deștepte, preferând să meargă, haotic, înainte. Un înainte care, de multe ori, e sinonim cu înapoi.

Oricum, devine tot mai evident că epoca în care trăim nu e a liderilor politici, nu e a națiunilor și popoarelor, nu e a religiilor, nu e a democrației și nici măcar a totalitarism-fundamentalismelor, ci a birocraților. A birocraților de tot soiul, de la mărunții cinovnici provinciali și matusalemicii funcționari din structurile centrale ale statului la înfumuratul plancton corporativ.

Puțină ficțiune. De la burgomiștrii din Glupov la blondul cu papahă

Tipologia funcționarilor este cel mai bine descrisă în literatura rusă. Pentru Gogol, Saltîkov-Șcedrin, Cehov, Bulgakov ș.a., slujbașii de tot soiul sunt personajele predilecte.
Saltîkov-Șcedrin oferă, în Istoria unui oraș, cea mai amplă colecție de tipuri, pe care le redescoperim și astăzi cu ușurință în orice așezământ ne-am duce și orice am solicita. Tipologia creată de acest scriitor cuprinde mai multe specii de slujbași, dar cea mai mare atenție este acordată funcționarilor de grad înalt. Astfel, un gradonacialnik al orașului Glupov (căci acolo are loc acțiunea) proferează, indiferent de ocazie, aceleași amenințări («Не потерплю!»/ „Nu voi tolera!” și «Раззорю!»/ „Vă ruinez!”).

Dar această dorință afișată de a face ordine e curată demagogie și provoacă, în cele din urmă, o răzmeriță în târg. Un alt funcționar e excesiv de întreprinzător, dar fără scaun la cap. Șase ani nu face nimic, iar mai apoi se pune pe „treabă”. Nu izbutește să ducă însă până la capăt niciunul din proiectele sale, iar târgul ajunge într-o deplină neorânduială. Mănâncă fără cumpătare, de unde i se trage și moartea. Și mai zelos este burgomistrul care vrea să cucerească Bizanțul, dar cum nu are această posibilitate, declanșează „campanii de iluminare” în orașul pe care îl conduce.

După Revoluția Franceză, campaniile de iluminare se preschimbă în campanii… împotriva iluminismului, dar efectul este același: dezastruos…

Tipologiile funcționărești create de prozatorii clasici ruși sunt lesne recognoscibile. Cele mai simple tipuri, precum cele descrise de Saltîkov-Șcedrin, sunt și cele mai universale. Unele tipuri de funcționari sunt însă ceva mai specifice, cu un pronunțat parfum (iz) local. De exemplu, renumitul Schwonder, din Inimă de câine (Bulgakov), nu mai puțin celebrul Akaki Akakievici, din Mantaua (Gogol), sau și mai umilul Cerveakov, din Moartea funcționarului (Cehov).

Schwonder, de pildă, e prototipul funcționarului sovietic agresiv, devotat orbește sistemului, fără opreliști morale, canalia clasică în stare să folosească mașinăria statului pentru a-și ascunde lașitatea și a-și îndestula mârșăvia. Mulți dintre funcționarii ruși pe care îi vedem astăzi la televizor, oferind întregii lumi lecții de geopolitică și nu numai, se înscriu perfect în acest tip uman. Mulți dintre funcționarii moldoveni cu care ne confruntăm zilnic în primării și ministere ne răspund la solicitări cu tonul cu care Schwonder îl admonesta pe Filipp Filippovici Preobrajenski: „…Ocupați o suprafață mare. Mult prea mare”. Unii cinovnici sunt agresivi ca Schwonder, alții – pudici ca „blondul cu papahă” din aceeași nuvelă. Dar se comportă cu toții ca niște adevărați Neptuni în apele tulburi ale habitatului administrativ.

Puțină realitate. Încrengătura birocraniatelor

Toate aceste tipologii sunt interesante și ar fi rămas doar istorie literară, dacă veacul nostru, în loc să râdă de ele, nu ar fi manifestat o slăbiciune atât de mare pentru birocrație. Birocrații nu mai sunt astăzi doar un prilej de glume și satire literare. Ei nu mai sunt piesele insignifiante ale unui angrenaj imens (de exemplu, statul tradițional, imperial sau național) și nici bornele kilometrice ale destinului și libertății umane, ca la Kafka. Ei sunt o putere reală, autosuficientă, hermafrodită, sunt specia care se autoreproduce într-un număr mereu mai mare, câștigând orice competiție evoluționistă. Uriașele transnaționale, expresia ultimă a spiritului capitalist, cele mai liberale state ale lumii, ca să nu mai vorbim de mastodonți posttotalitari precum Rusia sau China, arată ca niște insecte grase și neîndemânatice, asediate din toate părțile de furnici hrăpărețe, gata să le stoarcă până și ultima picătură de vlagă.

Cel mai istovit pare a fi organismul comunitar european. Inflația de organizații, guvernamentale și nonguvernamentale, de structuri, consilii, instituții, comitete și comisii care agită sau negociază neantul, care se află mereu în căutare de fonduri, care întocmesc întruna tot soiul de manuale, directive și metodici este singura trăsătură cu adevărat comună tuturor statelor membre ale UE.

Din ce în ce mai greoi și mai ineficient devine și organismul corporațiilor. Sute de mii de oameni în lumea întreagă stau zilnic la tablă cu carioca în mână și dezbat formule de creștere, indicatori economici și alte abstracțiuni, deseori cu o foarte vagă idee despre obiectul real al discuției. Dorința de a face parte dintr-o transnațională este la fel de mare ca și cea de a deține parafa unei instituții a statului. Aidoma funcționarilor obișnuiți, angajații marilor companii își identifică destinul cu eterna ședere în birou, activitatea profesională – cu întrunirile și călătoriile de serviciu, iar cariera – cu mutarea dintr-un separeu/ cabinet în altul. Cuvintele improvement și project se întrebuințează, în corporațiile private, la fel de frecvent ca și lexemele autorizație și cadru legal în primării și ministere. Și au aceeași masă atomică: zero. (va urma)

Adrian Ciubotaru

The following two tabs change content below.

Jurnal de Chișinău