Recurs la metodă // Era birocraților (2)

Nu a dispărut nici birocratul clasic, uzualul vasilisc de birou care, dacă nu te omoară din priviri, te sufocă prin exigențe, norme și termeni legali. Dacă nu te doboară nici așa, apelează la ultima armă – maldărul de hârtii pe care îl trage, ca un patruped ușurat, peste tine. Dar nu pentru a te îngropa în litieră, ci pentru a-ți mai oferi o șansă de a fi umilit în public. Dacă ai supraviețuit și simți că ți-ai păstrat demnitatea, înseamnă că nu ai rezolvat nimic. 

Tipul acesta de birocrat sincer în cinismul său a fost înlocuit, în țările civilizate, de un slujbaj la fel de cinic, doar că ceva mai ipocrit. Funcționând într-un sistem bine pus la punct, conțopistul occidental se învoiește să-ți zâmbească până și atunci când te anulează. Cu cât mai giocondic este surâsul în care știi să-l învălui pe solicitant, cu atât mai lungă va fi coada de doritori să te admire.

Mai există însă o diferență între cele două tipuri de cinovnici: pe fața funcționarului occidental zâmbetul radiază firesc (date fiind și condițiile de muncă), pe fața funcționarului autohton zâmbetul arată ca o cagulă de lână. Mai bine zis, ca orificiul bucal al acesteia.

Organisme ecto și endoparazite

Mai primejdios decât toți este birocratul care ne place, birocratul din suflet. Această genă mutează în noi în momentul în care pricepem că nu e nevoie de aripi ca să-ți cauți de-ale gurii, ci de palpi și chelicere. Când vedem că statul la pândă prin birouri (în spatele unui ecran de unde te privește, protector, un crai de coz) aduce mai multe roade decât banala muncă pe șantier sau pe unde și-o mai fi petrecând timpul potențialele victime. Adevărul este că această mutație nu e o întâmplare, ci deja o contaminare în masă. De altminteri, nici nu le-ai putea interzice oamenilor să-și racordeze aspirațiile la comportamentul speciei dominante. Într-adevăr, de ce să faci cercetare științifică, dacă poți trăi din proiecte de cercetare? De ce să inventezi, când poți să implementezi? De ce să nu-ți ridice casa cei care au nevoie de un milion de autorizații ca să… ridice o casă? De ce să riști la bursă dacă poți să nu riști la birou? De ce să nu iei un salariu sabotând munca celor care ți-l plătesc?

Și-apoi, în foioasele Moldovei, nu trebuie să faci mari sforțări intelectuale ca să devii ombilicul dezastrului. E suficientă o rudă, o pilă, un accident sau, după caz, incident de partid. Asta dacă vrei să te arate lumea cu degetul. În cazul în care animus-ul tău e o simplă căpușă hematofagă, e suficient să te fixezi la timp de gazda potrivită. Poți să depui ouă, dar poți și să nu le depui: te vei reproduce numaidecât. Oricum, probabilitatea că cineva va recurge la intervenții chirurgicale pentru a te elimina din organism este extrem de mică.

În loc de concluzie, topografia unui loc comun. Marea problemă a țării în care trăim nu rezidă numai în birocrație – arătați-mi măcar o națiune al cărei creier să nu fi fost afectat de chistul birocratic! Mai degrabă, în neputința noastră de a selecta cadrele în altă parte decât în pomelnicul de sănătate și în nedorința de a face minime incizii cel puțin acolo unde mâncărimea este mai mare. Singura modalitate de a lupta cu excesele și ineficiența birocraților este, la noi, proverbiala „deblocare a situației”. Doar că situațiile deblocate într-un loc se blochează îndată în altul. Ca într-un circuit închis. De Formula 1+1=3.

Adrian Ciubotaru