RECURS LA METODĂ // Epicriza refugiaților

adrian cibotaru1

Adrian Ciubotaru

Știm cu toții ce se întâmplă în Marea Mediterană: mii de refugiați din Africa și Asia, cu precădere din Libia și Siria, sosesc zilnic pe insulele grecești sau pe coastele italiene, cerând azil politic. Uniunea Europeană nu face față crizei. Suprasaturată de imigranți și incapabilă să asimileze oameni de etnii și culturi diferite, Europa ezită. Sau ia decizii, precum stabilirea „cotelor” de refugiați pentru fiecare țară, ce pot ameliora doar unele efecte ale problemei, dar nu și cauzele acesteia.

Dilema Bruxelles-ului e de înțeles. Pe de o parte, nu le poți trânti băjenarilor ușa în nas: încalci, astfel, principiile și normele de bază, constitutive, ale civilizației și, respectiv, dreptului european. Ba chiar mai mult: îți dezminți vocația politică și culturală, punând la îndoială tocmai valorile și concepțiile care te-au consacrat: cosmopolitismul, globalizarea, drepturile omului etc. Pe de altă parte, bătrânul continent se sufocă sub presiunea internă și externă a „străinilor”. Orașele europene (mai puțin satele – de ce oare?) sunt colorate intens în toate nuanțele lumii. Ziua, când neamțul muncește la birou, Frankfurt pe Mein pare o metropolă arabă cu o semnificativă minoritate de romi. La fel, Parisul și alte urbe occidentale, babelizate peste măsură.

Originea crizei nu stă însă în războaiele civile din statele cu pricina (măceluri locale pe care presa, inclusiv cea occidentală, le dă drept „jihad”) și nici măcar în pacifismul nătâng al lui Obama, care și-a retras trupele din Irak imediat după așa-numita Primăvară arabă (sic!). După cum nu e de căutat nici în hotărârea francezilor și a englezilor de a răsturna cu orice preț „jamahiria” lui Muammar al-Gaddafi. Dimpotrivă, continuarea intervenției în Libia (abandonată la început de cale) și o eventuală intervenție în Siria a occidentalilor ar fi ținut problema la ea acasă. Din păcate, contradicția între necesitatea (fie și strategică, vitală, salvgardantă) de a juca dur în afara granițelor europene și, totodată, neputința de a o face din considerente umanitare, urmate cu o prea literală sfințenie, dar și din motive pur electorale (alegătorul occidental nu mai votează demult partide războinice), a ațâțat și mai tare acel focar de tensiune care mistuie acum țări întregi din lumea arabă.

Cauza principală a haosului pe care îl provoacă azi, în Europa, afluxul imens de imigranți este maniera însăși în care țările europene au conceput, mai multe decenii în urmă, mecanismul de acordare a azilului politic și, mai larg, a vizei de ședere pentru imigranți. E vorba de un mecanism, pe cât de birocratizat, pe atât de permisiv, întrucât nu condiționează aflarea pe teritoriul european a solicitantului cărții de sejur prin obligativitatea integrării sale în sistemul de valori generale, uzanțe și norme de drept specifice Occidentului. E adevărat că UE nu-l poate opri pe negru sau pe arab să ceară azil politic și nici să muncească legal pe continent. Dar e firesc să-i ceară o minimă cunoaștere a lumii în care dorește să-și continue viața și să-și educe copiii. Asta pentru că viza de sejur nu se acordă civilizației islamice, de exemplu, ci unui individ concret, provenit din lumea islamică. Altfel, te pomenești cu comunități întregi, neintegrate, care reproduc în noile lor patrii europene tocmai acea civilizaţie care i-a și adus la pribegie.

Și mai rău e că imigranții/ refugiații care caută adăpost în Europa sunt conștienți, în felul lor, de această lacună legislativă și, concomitent, eroare de percepție. Când unul dintre sirienii ajunși deunăzi pe insula Kos (Grecia) declară că Europa este obligată să-l primească pe teritoriul său pentru că, altfel, Europa nu mai este ceea ce pretinde a fi („Is this Europe?”, se întreabă retoric arabul oripilat de busculada cu poliția și grănicerii), el nu arată, de fapt, cu degetul spre ipocrizia Bruxelles-ului, ci spre credința naivă a ideologilor integraționismului european care își închipuiau că orice om care vine în Occident o face pentru că vrea să devină occidental.

O naivitate cu urmări tot mai grave, amenințând viitorul civilizației europene. Soluția nu rezidă în stoparea avalanșei de refugiați (o poți face numai dacă o pui pe Greceanâi în fruntea trupelor de grăniceri grecești sau italiene), ci în condiționarea ulterioară a șederii prin integrarea în cutuma, norma și modul de viață european. Adică prin renunțarea la cutuma, norma și modul de viață noneuropean. În cazul în care refugiații nu vor dori să renunțe la identitatea lor culturală (nu poți să nu respecți drepturile omului în țara care te-a primit tocmai pentru că le-a respectat), aceștia au toată libertatea să plece în alte țări decât cele europene. De exemplu, în sarmatica Republică Moldova, care le e mult mai apropiată ca mentalitate decât UE. Ofer această alternativă deoarece sper că am înțeles corect: sirienii și libienii fug în Europa pentru că islamiștii le pun viața în pericol, și nu pentru că Europa îi poate întreține cu indemnizații și locuințe sociale sau cu locuri de muncă bine plătite?

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)