RECURS LA METODĂ // Despre oratori, retori și limbuți

Adrian Ciubotaru

Benjamin Netanyahu rostește deunăzi un discurs în plenul Adunării Generale ONU despre Iran, statul evreu și pacea din Orientul Apropiat. Premierul israelian critică acordul nuclear “cu imamii” și se îndoiește că ridicarea sancțiunilor va reintroduce Teheranul în circuitul statelor civilizate. Vorbitorul nu se limitează doar la considerațiuni de ordin (geo)politic. El aduce și niște dovezi: Iranul susține terorismul cu fapte, bani și amenințări la adresa umanității. Totodată, Netanyahu îl îndeamnă pe Mahmud Abbas, președitele Autorității Naționale Palestiniene, să revină la masa tratativelor: pacea din Ierusalim nu trebuie decisă nici de persani, nici de saudiți, ci de cei care locuiesc împreună pe pământurile sfinte.

Discursul liderului israelian, absolvent Harvard și MTI, impresionează prin calitatea argumentării, vădind cultură, intelect și capacitatea de a convinge. Totuși pare să fie ignorat de comunitatea internațională. Contraargumentele sunt simple sau, ca să zic așa, empirice: nu este prima dată când Tel Avivul “supraestimează” pericolul iranian, Israelul încă există (ce dovadă mai vreți că evreii “exagerează”?), dar, mai ales, trece intenționat sub tăcere propria contribuție la conflictul cu lumea musulmană. La fel procedează și presa. Nici disperarea, care se ghicește ușor în vorbele lui Netanyahu, nici logica de fier a discursului său, nici pasiunea cu care pledează o cauză moartă (aceea de a trezi dacă nu compasiunea, măcar interesul pentru problemele Israelului, confruntat zilnic cu realitatea războiului) nu pare să-i urnească pe editorialiști din loc(ul comun): tragedia evreilor e atât de permanentă, atât de… transistorică, încât nimeni nu o mai percepe în imanență, nimeni nu o mai vede drept o problemă curentă. Iminența Holocaustului nu încape în șabloanele cu care lumea de azi măsoară statul și poporul evreu. Doar presa conservatoare de dreapta pare să-i țină isonul lui Netanyahu, dar nu știu dacă o face din sim- sau empatie față de Israel ori, mai curând, din antipatie față de Iran.

În schimb, discursul lui V.V. Putin de la aceeași Adunare Generală este ascultat cu cel mai viu interes și comentat așijderea. Deși e incongruent, dezlânat, plin de contradicții și, pe deasupra, ținut de un fost absolvent al Școlii Superioare KGB. De un spirit eleat adică.

Din nefericire, Adunarea Generală ONU și o bună parte a diplomației internaționale de azi nu e nici pe departe un club select, ci chiar un “public larg”. Atât de larg, încât se găsește loc și pentru doamna Natalia Gherman, ministrul de Externe al Republicii Moldova, care bâlbâie la ONU o cuvântare despre (sic!) dezvoltarea regională durabilă.

De ce atâta atenție, mă întreb? De unde atâta curiozitate pentru o prestanță oratorică și intelectuală mediocră? S-ar crede că pentru impactul pe care l-ar avea asupra realității imediate: prin discursul său, Sterhul Suprem a informat, de bine, de rău, lumea în legătură cu planurile Rusiei în Siria. Dar “impactul” e o cauză aparentă. Președintele rus este atractiv, pentru politicieni și ziariști, prin nonșalanța cu care își debitează viziunile, prin modul neconvențional în care își dă aporiile drept axiome, prin acrobațiile sale lingvistice și mentale. E un circar absolut, ahtiat de spectacol. Un dresor de circ, mai exact, care bagă mereu capul în gură de leu. Atâta doar că acest cap e chiar al spectatorului care, fascinat de evoluția artistului, nu înțelege că nu mai vizionează, ci chiar participă la spectacol. Succesul lui Putin nu se datorează deciziilor pe care le ia (Doamne ferește!), ci faptului că știe cum să se facă popular și “interesant” pentru publicul larg. Iar marea lui miză acum, după dezastrul din Ucraina, e recaptarea publicului străin, întrucât acasă, printre “gopnici”, nimic nu-i poate afecta, pentru moment, statutul de divă.

Din nefericire, Adunarea Generală ONU și o bună parte a diplomației internaționale de azi nu e nici pe departe un club select, ci chiar un “public larg”. Atât de larg, încât se găsește loc și pentru doamna Natalia Gherman, ministrul de Externe al Republicii Moldova, care bâlbâie la ONU o cuvântare despre (sic!) dezvoltarea regională durabilă. Altfel spus, despre cea mai stringentă problemă a țării sale, care e jefuită cu miliardele, e măcinată de proteste și sleită de emigrație, fiind acuzată de toate formele de trafic (inclusiv de trafic cu uraniu pentru teroriști!) și aflându-se în pragul izolării diplomatice. Ah da, mai să uit! Natalia Gherman e absolventa Universității de Stat din Moldova.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)