RECURS LA METODĂ // Despre moldovenii care nu știu ce fac

Tupeul, incultura și aroganța sunt ingredientele de bază ale coctailului nostru politic. Noi nu avem oameni politici, ci un soi de șmecheri mitocănoși, semidocți și obraznici a căror singură performanță este că au știut să ajungă și să se mențină în sferele puterii. Lucru deloc greu de realizat într-o societate în care nerușinarea, nesimțirea și lipsa de scrupule sunt considerate motoare ale succesului, “a doua fericire”, după o foarte populară la basarabeni butadă rusească. Cu toate acestea, guvernanții noștri își percep norocul ca pe o realizare intelectuală, altminteri nu și-ar aroga dreptul de a ne învăța pe toți minte, de a ne spune mereu ce trebuie să știm, să gândim, să vorbim și mai ales cum trebuie să ne purtăm.

În aceste împrejurări, nimic nu mai poate constitui o surpriză. Nici declarațiile lor deșucheate sau scandaloase, nici triumful prostiei, la individual-compus sau la proba pe echipe, nici violarea cu deosebit sadism a bunului-simț și nici încălcarea normelor elementare ale bunei-cuviințe. Totuși, unii actori ai “cetății” izbutesc să ne uimească chiar și acum, după atâtea și atâtea farse jucate pe scena politică a RM. Nu vorbesc aici de Igor Dodon, programat pe șocarea publicului și pe menținerea cu orice preț a tensiunii sociale, și pentru care hotarul între politică și afaceri, partid și țară, adevăr și minciună e o simplă convenție verbală. Reacțiile și ieșirile șefului de stat sunt, în general, previzibile, chiar dacă o parte dintre manevrele sale ne iau, uneori, prin surprindere.

Mă refer mai curând la inși care, fără a fi cu nimic mai buni, în fond, decât președintele actual, au încercat măcar să mimeze comportamentul civilizat al politicianului modern. De la ei, ne-am așteptat întotdeauna la manifestări generoase de ipocrizie, la trucarea strategică a atitudinii personale, la eschive diplomatice abile cel puțin în cazul unor subiecte dureroase sau controversate.

Un exemplu recent de politician scăpat de sub propriul său control este Dumitru Diacov care, vorbind despre Unirea din 1918, și-a permis următoarea replică: „În 1918 nu era Internet și moldovenii noștri nu știau ce fac.” Fraza este jenantă și, totodată, alarmantă. Nu pentru că ne-ar revela un mare adevăr despre autorul acesteia – părerea intimă a dlui Diacov față de Unire e ca secretul lui Polichinelle. Ci pentru că arată cât de tare a crescut încrederea ștabilor actuali în propria lor infailibilitate, cât de mult a sporit convingerea că nu mai au de ce să se teamă și că pot să debiteze, fără perdea, tot ce le trăsnește prin minte.

Dl Diacov nu a înșelat niciodată pe nimeni în legătură cu adevărata sa natură și atitudine față de trecutul, prezentul și viitorul acestei țări. Dar s-a ferit, în general, să abordeze direct chestiuni ce i-ar fi prejudiciat nu atât imaginea de om politic (o imagine, de altfel, prejudiciată demult, prin fapte și nu prin vorbe), cât cea de persoană publică, afișând aerul unui edecar de partid strivit mereu de obligații, al unui dregător “supt vremi”, destul de inteligent ca să înțeleagă cum stau lucrurile, dar și destul de înțelept că să nu o spună. Faptul că a ajuns să facă glume de prost gust pe marginea unor chestiuni despre care unul ca el știe prea bine că nu se glumește și că a ajuns să se joace, în Parlament, cu “jucăriile” destinate PSRM și PCRM, e un semn că am intrat într-o nouă epocă a marasmului politic.

Cât despre inițiativa liberalilor care a declanșat “dezbaterea” din Parlament, se poate spune că, în esență, aceasta e la fel de unionistă ca și replica dlui Diacov.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)