RECURS LA METODĂ // Despre cum e cu neputință ceva nou în țara Moldovei

Adrian Ciubotaru

Noi, cei din partea locului, ne-am obișnuit cu mediocritatea. Pare atât de firească, atât de organic integrată în țesutul social, încât trece deja drept normalitate. Și mai rău este că simbioza mediocrității cu organismul comunitar a atins stadiul în care orice manifestare a bunului-simț, a inteligenței sau profesionismului este percepută doar ca o extravaganță ori, în cele mai multe cazuri, nu este percepută deloc.

Mediocritatea ne-a caracterizat întotdeauna (nu are rost să enumăr cauzele obiective, sunt cunoscute), dar abia în ultima vreme aceasta și-a revelat întregul potențial. Televizarea vieții politice și chiar a celei cotidiene, rețelele sociale, internetul în general au izbutit să-i contureze dimensiunile și să-i sublinieze particularitățile, „culoarea locală”. Astfel, ne-am convins că la temelia răului statal am clădit, în straturi succesive, generații de politicieni nepregătiți, cu capacități intelectuale și profesionale reduse. Că la temelia răului public a stat incapacitatea majorității de a se consolida în jurul unor principii și scopuri elementare și dorința acesteia de a lăsa toate problemele comunitare pe seama clasei politice. Și că, în consecință, prăbușirea statului nu a fost numai opera unor politicieni și funcționari corupți, ci rezultatul direct al dezinteresului cvasigeneral pentru soarta țării.

E adevărat că mediocritatea nu este un fenomen pur moldovenesc și că afectează toată lumea contemporană. Trăim în epoca maselor, și nu a indivizilor. Idolii maselor însă nu sunt întotdeauna elita adevărată a societății și atunci când o personalitate marcantă devine obiect de cult (oricât de efemer), aceasta nu e, de regulă, recompensa meritelor sale, ci rodul unor conjuncturi prielnice faimei. Totuși, în democrațiile mai vechi, există tradiții politice și cutume electorale (de exemplu, deprinderea de a vota cu partide ce și-au dovedit, istoric, credibilitatea și capacitatea de a distinge între populismul politic și acțiunea administrativă sau gestiunea economică) care fac imposibilă venirea mediocrilor la putere. Iar dacă aceștia vin, se întâmplă acolo unde tradițiile politice încă nu s-au consolidat destul. De exemplu, în Parlamentul european, o structură recentă.

Dar și în aceste cazuri, mileniul de civilizație occidentală pe care îl simt cu toții în spate temperează inevitabil elanul nerod al incompetenței. De ce credeți că se negociază și se adoptă atât de greu rezoluții în Occident? De ce e nevoie de sute de consultări și zeci de consilieri pentru decizii pe care un Churchill le-ar fi luat instantaneu, cât ai aprinde un trabuc? Tocmai pentru că mediocritatea europeană nu e dominată de certitudini (vezi, în contrast, pecetea invulnerabilității dogmatice pe figura ciocoflendurelor noastre!), știe prețul erorii și e destul de cuminte ca să înțeleagă că nu este în stare să acționeze pe cont propriu. Mediocrația europeană, atât cât există, e piticul cocoțat pe umeri de uriaș. Și nu un uriaș de îngâmfare și venalitate aburcat pe cocoașa unui popor cu tradiții statale pitice, ca la noi.

Atât timp cât în lumea asta a noastră rabelaisiană, a „șosetelor mov”, vorba vine, delapidatorii vor candida la posturi de primari în loc să stea la răcoare, înaltele fețe bisericești își vor prinde panglici (de orice culoare) în piept, în dreptul crucii (!), în loc să-și vadă de turmă, iar poporul va hotărî, ca de fiecare dată, că soluția stă doar în schimbarea vectorului geopolitic, nu văd cum e cu putință ceva nou în țara Moldovei. Nu neapărat „bun”, ci măcar „nou”. Altceva. O minimă tentativă de a trece dincolo de rama poleită cu kitsch a unui peisaj, de altminteri, mohorât, fără orizont și fără perspectivă.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)