RECURS LA METODĂ // Deșertul barbarilor

Adrian Ciubotaru

Citesc tot mai des în presa occidentală (și nu numai) că am asista, în prezent, nu atât la o ciocnire a civilizaţiilor (culturilor), cât la un conflict între lumea civilizată și „barbarie”/ „sălbăticie”. Într-adevăr, ceea ce se întâmplă cu ostaticii islamiștilor în Siria, cu statuile asiriene în Mosul, cu civilii în Donbass pare să confirme această părere. Dar lucrurile nu stau întocmai așa.

Trecând peste utilizarea ușor imprecisă a termenilor (nu putem pretinde de la ziariști competențele lui Claude Lévi-Strauss în domeniu), gafa cea mai mare este înlocuirea cauzei cu efectul. Sau, mai curând, a esenței cu aparențele. Căci cei ce asediază Occidentul din afară sau îl terorizează din interior adoptă intenționat un comportament „barbar”, în strictă conformitate cu stereotipurile europenilor și americanilor privind „barbaria”. Sponsorii și liderii fundamentaliștilor islamici știu foarte bine că tăierea nasului leonin al divinităților antice și decapitarea ostaticilor se înscriu perfect în închipuirile pe care și le face omul alb despre „sălbatici”. Dar și mai bine știu că nimic nu-l oripilează mai tare pe finul și sofisticatul om civilizat decât lipsa de civilizație, manifestarea agresivă a „barbariei”.

Dacă occidentalul ar crește liber de clișeele pe care le deprinde în prezent la școală, în mass-media sau în ambianța lui socială, el ar ști că nimicirea în masă a oamenilor și a statuilor a fost, în decursul istoriei umane, mai mereu opera conștientă a unor civilizații destul de evoluate care încercau să-și afirme, astfel, fie superioritatea, fie exclusivitatea față de alte civilizații. De exemplu, în veacul al II-lea î.H., cultivatul istoric și om de stat roman Cato cel Bătrân îi îndemna pe concetățeni să distrugă Cartagina. În 1204, cruciații treceau prin sabie nu numai populația Constantinopolului, ci și operele de artă ale capitalei bizantine. În februarie 1945, Aliații îngropau sub ruine Dresda, o bijuterie a barocului european, și populația pașnică a acesteia.

Așadar, liderii islamiștilor și cekiștiii lui Putin știu foarte bine ce fac. Un simplu război de uzură, cu toate victimele pe care le-ar produce acesta în rândul civililor, sponsorizarea separatismului și construirea de califate sau republici populare nu-l pot înfricoșa pe autosuficientul cetățean occidental. Pe când actele de barbarie afișată, oricât de puține sau nesemnificative ar fi acestea, în plan istoric, pe lângă adevăratele intenții pe care le urmăresc cei ce stau în spatele lui Jihadi John sau Aleksandr Zaharcenko, îl șochează cu adevărat pe european, întrucât țintesc ceea ce este mai fragil în orice conștiință: stereotipurile. În consecință, executarea unui semen (neapărat prin decapitare, mijloc „sălbatic” prin excelență față de asasinarea, „civilizată”, în masă, cu ajutorul bombei atomice, și neapărat filmată și postată pe YouTube, unde-s toți gură-cască din lume) îi sucește mai repede mințile alegătorului occidental, determinându-l să nu mai susțină lupta țării sale cu terorismul islamic sau sancțiunile împotriva Rusiei, atât de „neprofitabile” pentru economie. Căci, nu-i așa, „sunt niște barbari”, „nu ne privește” și, oricum, „nu-i putem civiliza”!?

Totuși, în mod normal, oamenii (fie și cei mai puțin cultivați) nu iau flexul în mână ca să ciuntească statui. Pentru aceasta, trebuie mai întâi să-i speli pe creier și să le oferi o cauză nobilă (cu cât mai disperat e insul, cu atât mai nobilă cauza), pentru care merită să te zbați. Mai apoi, trebuie să plivești toată civilizația și omenia din nefericiți, spunându-le că e o buruiană inutilă sau chiar dăunătoare, și să le asmuți demonii, instinctele rele. Procedura are însă și un efect advers. Spiritul ieșit din lampă îți împlinește doar un număr limitat de dorințe, iar după aceasta devine liber, dacă nu izbutești să-l bagi la loc.

E tocmai ceea ce s-a întâmplat recent la Moscova, unde djinnul a început să acționeze fără știrea stăpânului. Asasinarea lui Boris Nemțov arată că în „mujahedinul” rus încolțește deja un suflet de taliban. Moscova a crezut că seamănă vânt doar în Ucraina, dar a cules o primă furtună chiar lângă Kremlin. Așa cum regimul lui Assad credea, pe la începutul anilor 2000, că, oferind refugiu, arme și instruire militară jihadiștilor antiamericani, „războiul sfânt” se va produce oriunde în altă parte, numai nu la el acasă.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)