RECURS LA METODĂ // De la sabat la summit și înapoi

Atacul informațional la care suntem supuși zilnic ne-a copleșit conștiințele. Nu reușim să mistuim cum se cuvine un buletin de știri, că ni se servește pe dată o altă porție de evenimente și opinii. Suferim de obezitate informațională. Și poate că din această cauză devenim tot mai grei de cap și nu mai ascultăm de glasul rațiunii.

Glasul rațiunii

În zorii modernității, se credea că o obște informată va fi o obște luminată, în care se va înstăpâni rațiunea. Caracterul iluzoriu al acestei speranțe a și devenit, pentru savanți, un loc comun. Multitudinea informațiilor și pluralitatea interpretărilor nu au oferit o șansă de emancipare rațiunii, ci au întunecat-o. Nu mai chibzuim suficient de mult la ceea ce ni se întâmplă. Nu mai punem cap la cap faptele, contextul și interpretările, nu mai cumpănim asupra modului în care informațiile se raportează la realități. Realitatea pare o proiecție, un text rulat pe banda de știri, încă un spațiu virtual. Ce mai bucurie pentru omul în carapace contemporan, care află mereu un adăpost în acest spațiu virtual, făcând un simplu click pe o adresă de web sau alta. Dar și ce pericol ascunde acest refugiu în “realitățile” comode! Căci nu suntem tentați să căutăm adevărul în și dincolo de informații, ci confirmarea unor “realități” convenabile.

Astfel, în loc să demitizeze conștiințele, epoca informațională le remitizează. Fiecare poate să-și construiască propria mitologie sau să se ralieze la un scenariu mitologic deja existent în spațiul virtual. Democratizarea vieții sociale și accesul la informație au democratizat și scenariile mitologice. Orice individ este în drept să-și plăsmuiască realitatea în care crede că trăiește din cuvintele și imaginile pe care le consumă zilnic. Și tare mă tem că ideea de libertate pe care și-o face omul contemporan începe să se rezume doar la dreptul de a crea oricâte realități posibile dorește. Există și excepții, desigur, căci multă lume e constrânsă să populeze universuri imaginare primite de-a gata, impuse de elitele tradiționale. Mă refer la țări în care e fizic imposibilă conectarea la o sursă alternativă de informație decât cea oficială, dar acestea reprezintă mai curând atavismele lumii vechi decât malformațiile lumii noi.

Surogatele realității

Așadar, ce trebuie să faci ca să-ți făurești un surogat al realități? E elementar: trebuie să-ți decuplezi facultatea de judecată sau să-i lași pe alții să ți-o decupleze. Dincolo de rațiune însă, care e o achiziție recentă a omului civilizat, e conștiința noastră mitică (intuitivă, prerațională) pe care nu a anulat-o nimeni. E conștiința goală a omului arhaic, care caută mereu o explicație simplă și general-valabilă pentru realitățile cu care se confruntă. Mai exact: o schemă narativă (o poveste) care reduce totul la gesturi arhetipale. Gesturi care corespund unor porniri elementare (ura, dragostea, prietenia, răzbunarea, competiția pentru pradă și teritoriu etc.) și de aceea ușor de înțeles și de motivat. Ceea ce nu poate fi explicat devine îndată taină sub șapte peceți – summiturile G7 de azi sunt, pentru conștiința mitică, sabaturile de ieri.

Nicio realitate posibilă nu poate fi creată și nici nu poate substitui realitatea adevărată decât dacă urmează schema mitului/ basmului. Câteva exemple: bogatâriul rus a fost fermecat, acum 25 de ani, de sirenele capitalismului, care i-au furat palate și moșii. Au trecut ani și ani, și iată că acesta s-a ridicat (din genunchi) ca viteazul din poveste (să zicem, Prințul Berzelor sau Îmblânzitorul Tigrilor) și a pornit în lume să-și facă dreptate. Toți cei care nu sunt de acord cu Iliușa Muromeț sunt pui de sirene, id est “fasciști”. Iar ca Iliușa să-i poată deosebi pe prieteni de neprieteni, în iureșul răzbunării, o gâză bicoloră (să zicem, Leptinotarsa decemlineata) se va așeza pe obrazul primilor.

Un alt scenariu: cosmosul e guvernat de serviciile secrete americane (evreieşti) și tot ce se întâmplă e rezultatul unor uneltiri și conspirații. Zeii din CIA, FBI șcl. trebuie deconspirați. Oamenii au nevoie de focul Adevărului. Și aici în scenă își face apariția Prometeu (pardon, Julian Assange sau, dacă doriți, Edward Snowden), care deconspiră complotul mondial și dăruiește focul oamenilor. Faptă eroică, fără îndoială, pentru care și Assange și Snowden pătimesc din greu: ambii se refugiază pe tărâmuri ale Dreptății (Ecuador și Rusia) și așteaptă ca lumea recunoscătoare să mai toarne câte un film, două despre soarta lor de martiri.

Schema narativă mitică e preferabilă scenariilor controversate, încâlcite, din care este alcătuită realitatea și pe care să nu le poți descurca decât în sudoarea minții. Iar concluziile la care ajunge rațiunea, în urma unui examen critic și minuțios al oricărei probleme, nu sunt întotdeauna mulțumitoare, lăsând loc pentru reinterpretări, completări etc. Rațiunea lasă mereu problema deschisă, pe când mitul o închide. Axiomă de care clasa politică actuală din toată lumea profită din plin, construindu-și tot mai mult discursul electoral pe mituri și mai puțin pe realități.

Populismul de azi – mitologia de ieri

Astfel, populismul de azi este, de fapt, o formă de exploatare a conștiinței mitologice a maselor. În Franța, de exemplu, la putere vine un “om de rând” care promite să reinstaureze echitatea socială luând banii de la bogați. Un fel de haiduc socialist. În Rusia, orice ieșire a lui Putin trebuie să fie neapărat o cratomahie. Mai mult, anual, președintele acestei țări întreține o relație ritualică cu supușii săi prin intermediul televiziunii, care durează un anumit număr de ore și care arată ca o hierogamie. În România, 45% din populație regretă Epoca de Aur ceaușistă (și România e țara în care regimul comunist a produs ravagii nord-coreene), Băsescu este prezentat drept monarh absolut, veritabil faraon egiptean, iar elita intelectuală a țării – drept Marii Preoți ai acestuia. În Ungaria, la putere e interminabilul Viktor Orban, a cărui doctrină politică e o adevărată harababură de idei și mituri politice. Partidul său, Fidesz, e mielul care suge atât de la oaia euroscepticismului (halind, totodată, fonduri europene considerabile), cât și de la neobositul iredentism maghiar. Etc., etc.

În Republica Moldova, partidele aflate azi la guvernare nu au avut nici timpul, nici capacitatea intelectuală și nici dorința necesare să-și edifice o mitologie propriu-zisă. Populismul lor e prehomeric, ca și “doctrinele” pe care le mursecă: “pensii mai mari”, “drumuri mai bune”, “călătorii fără vize”. De aceea, oamenii de aici sunt nevoiți să apeleze la mitologii mai vechi. Abia așteptând revenirea la putere a vreunui strămoș al tribului sau măcar strămutarea spirituală a acestuia în vreun lider politic (numaidecât unul singur, căci guvernarea colectivă i-a năucit pe toți!). Care să reintroducă Ma’atul și să ne închidă din nou în propria noastră lumiță, ca într-un templu: pentru post, milogit și jertfire eternă.

În încheiere, vă propun un scenariu mitologic deocamdată puțin explorat de liderii populiști, dar care poate deveni foarte popular în timpul cel mai apropiat:

…Într-o bună zi, En-lil fu trezit dimineața de larma și zgomotele oamenilor de pe Pământ. Și așa de tare îl înfuriară vorbele fără tâlc, ciorovăielile și zurba acestora, că trimise Potopul asupra lumii…

Adrian Ciubotaru