RECURS LA METODĂ // Cum sărbătorim Centenarul? 

În ciuda vastului program de festivități și activități anunțat de toate instituțiile, asociațiile și organizațiile implicate în aniversarea Marii Uniri de la 1918, puțină lume se aștepta că anul 2018 va însemna și altceva decât demagogie patriotică de la tribuna parlamentului, manifestații formale prin localități, golite de conținut afectiv și, nu de puține ori, de memorie istorică, conferințe academice și publicații de tot soiul ce mai curând vor consemna decât vor comemora și dezbate cu adevărat evenimentul.

Dar 2018 a debutat, pentru mulți surprinzător, cu declarațiile așa-zis „simbolice” de reunificare pe care le semnau, ca pe bandă rulantă, consiliile locale din Republica Moldova, urmate apoi și de câteva consilii județene din România. Aceasta a înviorat Centenarul, a generat loc pentru discuții adevărate nu numai despre Unirea din trecut, ci și despre viitorul proiectului, rămas în suspensie încă de pe la începutul anilor 1990. Discuția, abia înfiripată, nu a reușit însă: instabilitatea internă, derapajele antidemocratice ale celor două guvernări au evacuat încet-încet subiectul, devenit marginal, din editoriale și din talk-show-uri pe teme politice. Și cum să nu fie marginalizat dacă, după aproape trei decenii de libertate, am ajuns iarăși să vorbim despre regim autoritar și chiar dictatură – despre ce fel de Unire poate fi vorba în condițiile în care însăși existența celor două democrații “surori” este amenințată?

Nu ai fi putut cășuna un rău mai mare Centenarului chiar dacă ai fi vrut. Eram pregătiți cu toții de escapadele lui Dodon și de contramanifestațiile românofobilor în Basarabia, de duplicitatea discursului aniversar al părții moldovenești. Știam că discursul unionist, precum și cel comemorativ, vor fi obstrucționate mai ales de reprezentanții puterii de la Chișinău. Totodată, eram conștienți că nu toți demnitarii și nu toate personalitățile culturale din România vor excela prin sinceritate și bună-credință. Dar nimeni nu a prevăzut că vor trece doar câteva luni de la începutul anului și pe ambele maluri ale fatidicului pârâu românii, copleșiți de o turnură până deunăzi inimaginabilă a destinului, vor retrăi temerile, angoasele și incertitudinile unor vremi pe care le credeau demult apuse și vor uita, sub presiunea unui prezent tot mai cotropitor și mai amenințător, de singura sărbătoare ce îi mai unește.

Cele două clase politice s-au întrecut în relele și prejudiciile pe care le puteau aduce Centenarului. O umbră grea a proiectat peste aniversare comportamentul iresponsabil, necumpătat și improvizat al unor lideri de la București. Pe de-a dreptul despotică s-a arătat guvernarea de la Chișinău, cât se poate de fermă în dorința ei de a-și păstra puterea cu orice preț. Chiar dacă prețul este renunțarea (parțială sau totală) la democrație, la relațiile de bună vecinătate cu Uniunea Europeană și mai cu seamă la legăturile foarte speciale cu România, anevoie restabilite după “înghețul” comunist dintre anii 2001-2009.

În loc să scoată la suprafață ce mai avem sau ce a mai rămas bun în noi după îndelungata detenție în lagărul bolșevic, anul Centenarului a prilejuit etalarea unor patimi, vicii, stări și atitudini pe care le credeam apanajul trecutului, manifestări secundare și deci neglijabile ale unor atavisme moștenite de la regimul totalitar. A uimit, bunăoară, cât de ușor putem renunța la tot ce am câștigat de la 1989 încoace, în primul rând la valorile fundamentale ale lumii moderne. Un miting la București, la care au participat cetățeni terifiați de conspirația globală a sorosiștilor și de “statul paralel”, și nenumărate manifestații antieuropene la Chișinău și în alte orașe ale Republicii Moldova ale unor inși la fel de înspăimântați de “complotul” de la Washington și de “Europa homosexuală”, au arătat că o abilă manipulare mediatică e suficientă ca oamenii să schimbe libertatea esențială pe iluzia conservării unor valori aparent “spirituale” și a unei identități locale prezumtiv “autentice”, “neîntinate”, “superioare” sub aspect moral Occidentului.

A uimit, pe un mal al Prutului, alternarea tipic balcanică a naționalismului, intoleranței, provincialismului cu fatalismul politic și iresponsabilitatea, cu slaba aderență la spiritul și destinul comunitar. Pe celălalt mal, a consternat amestecul exploziv între nepăsare, resentiment, ignoranță și nerozie, caracteristici tradiționale ale locului, și acceptarea pe cât de bruscă, pe atât de resemnată a modelului de guvernare putinist, asiatic, dar mai ales alterarea, se pare, iremediabilă, nu numai a simțului comunitar, ci și a celui politic.

 

La o sută de ani de la Marea Unire, noi, românii, încă nu avem un proiect de țară. Nici pentru România, nici pentru Republica Moldova, nici pentru o eventuală Românie reîntregită. Nu dorim să ne cunoaștem și să ne înțelegem între noi. Nu ne simțim foarte bine împreună și este încă departe de noi gândul că suntem apți de inițiative durabile, că suntem în stare nu doar să vrem, ci și să ne construim “o țară ca afară”. Preferăm să lăsăm totul pe seama unor politicieni întreprinzători (dacă îi avem, din întâmplare) sau în grija unor finanțări și investiții externe. Iar atunci când acestea nu ne sunt servite pe tavă, nu-i bai, deținem pașapoarte care ne permit să evadăm într-o lume mai bună. Și nu e o problemă că lumea aceasta ne e străină, căci știm să ne integrăm, să ne topim printre străini, suntem poate neamul cel mai cameleonic dintre toate.

 

Dezinteresul și, uneori, disprețul reciproc nu lovește numai în relația dintre românii din România și Republica Moldova, ci destramă comunitățile din interiorul ambelor țări. Nu ne surprinde demult să auzim, inclusiv sau mai ales din gura unor intelectuali de dincolo de Prut, că reîntregirea țării reprezintă o amenințare pentru România, întrucât deschide calea influenței rusești. Căci nu corupția și incompetența administrativă ar submina statul român, ci tocmai reunificarea – o perspectivă la fel de prost înțeleasă ca și politica externă a Rusiei. Ne surprinde, în schimb, să auzim același tip de discurs paranoic și excluzionist îndreptat împotriva acelei părți din populația României pe care frustrările tranziției au aruncat-o în brațele demagogilor și profitorilor de tot felul. Elita românească nu prea crede în propriul ei popor, falia despărțitoare adâncindu-se, din nefericire, de la o criză politică la alta.

 

În afara propriei lor comunități se află și intelectualii din Republica Moldova. Doar că din alte motive. Aici, nu ei îi exclud din viziunea pe care și-o fac asupra viitorului pe cetățenii frustrați de eșecul reformelor, ci chiar acești cetățeni, căzuți pradă ușoară politicienilor populiști, exclud irevocabil și ostentativ, din scenariul lor de viață și de țară, intelectualitatea și mai cu seamă adevărurile și valorile promovate de oamenii “cu carte”.

Oricare ar fi cauzele insucceselor noastre ca popor – debilitatea elitelor, cecitatea și/sau incultura maselor, slaba conexiune între elite și mase, pierderea, confuzia sau conflictul reperelor (în primul rând, morale) etc. –, certe sunt consecințele acestor insuccese. Iată doar câteva dintre urmări: la aproape trei decenii după căderea Cortinei de Fier, suntem, în continuare, așa cum ne-au vrut toți dușmanii noștri – dezbinați; efortul comun în numele propășirii colective, ca neam, este privit cu suspiciune – capra vecinului rămâne un inamic mai important decât colosul de la Răsărit; nu prețuim libertatea miraculos câștigată în 1989-1991; nu am priceput încă ce este democrația și cum funcționează o societate deschisă; ne macină complexele, întâi și-întâi complexul de inferioritate – cel care a evacuat Unirea din capul basarabenilor în anii 1990 și cel care a consolidat bovarismul românilor în raport cu Occidentul, paralizându-le voința colectivă și încrederea în forțele proprii.

E ceva cu desăvârșire emblematic în faptul că tocmai în anul Centenarului ne-am dat în vileag toate neajunsurile, demonstrând lumii că, pentru a ne celebra istoria, suntem gata să etalăm nu binele, ci răul care ne caracterizează: de la prostia emfatică și patriotismul mitoman al maselor până la absoluta lipsă de moralitate și scrupule a clasei politice.

The following two tabs change content below.
Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Adrian Ciubotaru

Ultimele articole de Adrian Ciubotaru (vezi toate)